LE MONDE: Irezistibla atracţie poetică a Muzeului Ţăranului Român

LE MONDE: Irezistibla atracţie poetică a Muzeului Ţăranului Român

183

De această parte a Europei, numele său stârneşte zâmbete. „Străinii ne întreabă adesea de ce am ales acest nume”, spunea etnologul român Irina Nicolau (1946‑2002), care a participat la crearea Muzeului Naţional al Ţăranului Român, din Bucureşti. Ei cred că „ţăran” sună peiorativ, limitativ, anacronic. La o conferinţă din octombrie 2012, Cetatea arhitecturii şi patrimoniului, la Paris, istoricul de artă Jean‑François Chevrier plasa acest loc în panteonul succeselor muzeografice, alături de cele ale lui Carlo Scarpa la Museo Civico di Castelvecchio din Verona (Italia) şi al Linei Bo Bardi, la Muzeul de Artă din Sao Paulo (Brazilia). În 1996, Muzeul Ţăranului Român a câştigat Premiul Muzeul European al Anului.

Ansamblul, care include un laborator de antropologie culturală, este un antimuzeu. Sunt preferate aici sursele de atracţie poetică sau sensibilă la cele de ordin didactic: această „obsesie de a explica”, rezuma pictorul Horia Bernea (1938‑2000), (fost) preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România. În februarie 1990, după „revoluţia din decembrie”, noul ministru al Culturii, Andrei Pleşu, i‑a încredinţat selectarea colecţiilor născute din crearea, în 1906, a Muzeului de Etnografie. Adică 100.000 de obiecte împrăştiate de mult timp, plus 10.000 de achiziţii. Noul muzeu a fost amplasat în vechea clădire în stil neoromânesc, rechiziţionate cu 40 de ani înainte pentru a găzdui Muzeul Partidului Comunist.

Punerea în spaţiu a operelor (veşminte, unelte, obiecte de cult, covoare, cruci, vase, stele, icoane, clopote, mese, vitralii sau case de lemn…) scapă oricărui model. Folosirea, uneori, a unor construcţii sumare, fragile sau brute, revelează mai mult un ansamblu artistic efemer decât o scenografie pe termen lung. Pentru a înţelege semnificaţia acestui ansamblu riguros şi derutant, fără prea multe explicaţii, cu excepţia notelor sumare, a unor postări pe perete. „Sărăcia mijloacelor este construită în stil, explica în 1993 specialista în patrimoniu, Isabelle Longuet, în revista Terrain. Un stil voluntar şi naiv, care aminteşte de latura rudimentară a vieţii ţărăneşti”.

În acelaşi an, în catalogul expoziţiei inaugurale pe tema „Crucea”, Bernea mărturisea: „Într‑un muzeu, nu percep discursul muzeal. Îl ramarc, eventual, dacă este rău … Oare oamenii nu pto veni aici doar pentru a se confrunta cu obiectul?” În jurnalul păstrat în momentul elaborării Muzeului Ţăranului Român, Irina Nicolau explica metoda colegului său. Voia, spunea ea, „să practice o muzeografie care să renască prin fiecare gest, o muzeografie într‑o stare de naştere perpetuă, opusă rutinei, reţetelor, formulelor”.

Sub forma unui mod de utilizare ironic conceput în 1996, inventivul etnolog definea ceea ce numea Muzeul Antidot (MA), vărul imaginar al celui al ţăranului român. Articolul 8 explică: „MA nu vrea să seducă. Nu vinde suveniruri, nu hrăneşte. El răsfaţă copii. El oboseşte”.

În 2012, artistul francez Florian Fouche a revizuit aceste „porunci” în instalaţii fotografice care restituie viziunea sa asupra muzeului, pe care îl compară cu „un teatru de obiecte, fără actori”. Ceea e sigur, oricine, oriunde, poate fi spectator. Site‑ul muzeului propune o impecabilă vizită la 360°. Admiraţia, garantată.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ