ZILE BUNE, CEASURI RELE? CEASURI BUNE, ZILE RELE?

ZILE BUNE, CEASURI RELE? CEASURI BUNE, ZILE RELE?

105
0
sursa foto: Facebook

lector univ. dr. FLORICA IUHAS

În imaginarul românesc, la naşterea şi moartea omului – când îi cade steaua – participă întregul Univers. Expresia binecunoscută „a avea steaua sa”, este legată de această credinţă. Ceasul bun este momentul favorabil la naşterea copilului, când se crede că ar apărea pe cer o stea care îi va călăuzi viaţa până la moarte. În tradiţia ancestrală românească, viitorul copilului nu este legat numai de ceea ce i-au prezis Ursitoarele, ci şi de timpul naşterii, care este şi el sortit. În funcţie de cum „i-a venit sorocul” să se nască, îi este predestinată omului o anumită existenţă. În schimb, Ceasul rău este o nălucă demonică de noapte care umblă, îmbolnăveşte, îndeamnă la rău şi poceşte sau omoară pe cei ce-i ies în cale, sinonim cu Ceas Slab. Apropierea ceasului rău poate fi recunoscută după ţiuitul produs de acesta în timpul zborului.

Ceasul rău şi Ceasul bun cu echivalentele lor, Nenoroc şi Noroc sunt executanţi ai predestinării sorţii, personificări ale unor aspecte, hotărâri de etapă sau finale ale Urselor, nu transfigurări ale destinului însăşi.

Sau ne facem noi ziua şi ceasul bun?

Marţea şi sâmbăta au fiecare din ele câte trei ceasuri rele, spre deosebire de celelalte zile care au un singur ceas malefic 

Măreţia astrală a existenţei pământeşti, exprimată de versul mioritic Şi la moartea mea/ va cădea o stea!, este legată de credinţa ţăranilor care, la vederea pe cer a traiectoriei luminoase a unei comete, spun că a mai murit un om sau îşi pun o dorinţă, cu convingerea că se va împlini.

Ceasul bun al naşterii este amintit şi în descântece, ca element ce marchează starea generală a individului: „Şi Ion să rămână/ Curat, luminat,/ Ca argintu’ strecurat,/ Că în ce ceas bun o născut/ Nici o nevoie de deochi n-o avut”. Zilele săptămânii şi ale anului favorabile pentru naştere se considerau duminicile şi marile sărbători. Timpul benefic era cel diurn, de la începutul zilei, după cântatul cocoşilor, între miezul nopţii şi ivirea zorilor. Momentul temporal de început al zilei, căruia îi spunem în general ”dis-de dimineaţă, pe la cântători, în zorii zilei”, simbolizează intervalul de timp în care lumina este încă neprihănită, momentul genezei, când nimic nu este viciat. Dimineaţa este un simbol al făgăduinţei, al aşteptării, e ora vieţii paradisiace, dar şi cea a încrederii în sine, în ceilalţi, în existenţă.

În Calendarul popular, duminica este ziua care celebrează victoria binelui asupra forţelor răului acumulate în timpul săptămânii anterioare. Lunea, care marchează începutul săptămânii este considerată benefică pentru începerea activităţilor umane. Timpul săptămânii se împlineşte joia care reprezintă „puterea săptămânii”, după care timpul se degradează, condiţie obligatorie pentru înnoirea lui.

Ceasul bun este mai ales un ceas din zi. Ceasul bun se iveşte în orice răstimp din zi. Este reprezentat printr-o femeie frumoasă care înlesneşte buna desfăşurare a unor evenimente ce converg la înfăptuirea destinului celui în cauză.

În actele magice, descântece, vrăji, scoaterea din pământ a unor plante terapeutice sau divinatorii, norma performării indică un timp ritual legat de un reper esenţial în orizontul spiritual al imaginarului tradiţional românesc şi care vizează un anumit timp specificat în ore şi zile pozitive sau negative. „În Vinerea Omanului (prima zi de vineri după Lăsata secului de Paşte), mamele fetelor plecau la scăpătatul soarelui, pe muţeşte (dacă era necesar se înţelegeau numai din semne), în căutarea breiului” (Ion Ghinoiu, 2008, p. 44), o plantă magică invocată de femei în medicina şi cosmetica populară.

În descântecele contra diverselor afecţiuni dubla ipostaziere a actantului imaginat de text („diaconese”-„preotese”) în relaţie cu numărul 9, alături de imaginea bisericii, de actul spălării rituale şi de timpul calitativ benefic al începutului zilei accentuează semnificaţiile purităţii şi sacralităţii, ale renaşterii fiinţei. Contrastul dintre bine şi rău şi izolarea celui din urmă conduc la eliminarea treptată a bolii până la anularea ei: „Nouă diaconese,/ Nouă preotese,/ De dimineaţă s-au sculat,/ Pe feţe s-au spălat/ Şi la biserică au plecat/ Şi pe bubele dulci nu le-au chemat;/ Ele se supărară/ Şi din vârf se plecară,/ Şi din rădăcină se secară” (Nicoleta Coatu, 1998, p. 69).

Ceasul bun este invocat în urările românilor „să fie într-un ceas bun” precum şi în poveştile şi basmele populare: „- Măi fârtate, eu sunt fratele tău de cruce, iată-mă acuma ajuns ca împărat în împărăţia mea! Am plecat în lume precum ne-a fost vorba, să te caut şi iacă am dat de tine chiar în ceasul cel bun” (Cristea Sandu Timoc, „Fraţi de cruce”).

În Biblie, ziua bună este considerată cea a venirii Domnului în ajutorul nostru. „Să nu întorci faţa Ta de la mine; în orice zi mă necăjesc, pleacă spre mine urechea Ta! În orice zi Te voi chema, degrabă auzi-mă! Că s-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au făcut… (Psalmul 101, 8) (2, 3, 4)”.

Vedem astfel că există şi zile şi ceasurile rele.

Mulţi cred că atunci când îţi ţiuie urechile, trece Ceasul Rău şi caută să-l pocească pe om. Boala pe care o aduce se numeşte chiar Ceas rău şi „se capătă dintr-o spaimă” sau dintr-un spirit rău care vine insinuos: „Ceas Slab/ Ceas Alb,/ Ceas înnegrit,/ Ceas năpârcit,/ Din prag ai sărit în casă,/ Din prag ai sărit pe masă,/ Din masă în blid,/ Din blid în lingură,/ Din lingură N. te-a sorbit/ Şi carnea i-ai betejit…” (Tudor Pamfile, 2008, p. 257).

Poate apărea în orice zi a anului dar, marţea şi sâmbăta au fiecare din ele câte trei ceasuri rele. Pentru a se feri de răul pe care îl aduce, oamenii se închină, bat cu degetul în lemn şi îl invocă pe Dumnezeu prin formula: Doamne ajută!

Romulus Vulcănescu (1987, pp. 437 – 438) afirmă că săteanul se orienta după umbre şi licurici; în noapte după zgomotul animalelor domestice sau sălbatice, zborul liliecilor, fluturilor de noapte, ciripitul sau gânguritul unor păsări şi după cântatul cocoşilor. Empiric, miezul nopţii se măsura în trei ceasuri zise ale cântătorilor, care corespundeau celor trei cântări de cocoşi (care uneori erau in coruri de cucuriguri), desemnând începutul ceasurilor nefaste, rele, demonice din noapte – cel de la 12 noaptea -, toiul activităţii lor, cel dintre 1,30 şi 2 din noapte şi încetarea oricărei activităţi demonice, la 3 – 3,30 din noapte. Aceste aşa zise trei ceasuri din noapte erau considerate nefaste pentru că în intervalul lor se credea că circulă în voie demonii, semi-divinităţile rele (iezmele, ielele, strigoii, moroi, pricolicii, tricolicii, zburătorii, Muma-pădurii, Fetele pădurii etc.) ca şi nălucile vrăjitoarelor, oamenii răi şi animalele infernale. Cel surprins în drum de ele, trebuia repede să zgârie pe pământ în jurul lui un cerc şi să stea neclintit în mijlocul lui, rugându-se la Fărtat să-l apere de ceea ce vede sau aude în juru-i. Era un rit de apărare magico-mitică, conform căruia practicantul trebuia să reziste în cerc până la a treia cântare a cocoşilor, înainte de apariţia zorilor, când toate făpturile demonice dispăreau. Românul numea aceste ceasuri nefaste din noapte : ceasuri rele, ceasuri de nenoroc.

Mai existĂ şi categoria de Ceasuri rele, personificate mitic în făpturi cu înfăţişări monstruoase (cu capul cât baniţa, ochii cât pumnul, gheboase, şchioape, cocârjate, vinete, galbene-sau negre, cu gheare, în loc de dinţi cu cuţite etc.) „Înfăţişările lor erau asimilate tipurilor de boli uşoare sau grele, vindecabile sau mortale şi tipurilor de infirmităţi generale oamenilor şi animalelor. Despre aceasta categorie de personificări mitice pomenesc îndeosebi descântecele. În bulgara veche, în care au intrat multe elemente comune tracilor nord şi sud dunăreni, ursita, sau menirea urselor se numeşte „narok”, echivalentul norocului la români, care nu era altceva decât „personificarea sentinţei destinului” sau al sorţii (Romulus Vulcănescu, 1987, p. 438).

FLORICA IUHAS este lector univ. dr. la Departamentul de Jurnalism al Facultății de Jurnalism șiȘtiințele Comunicării București şi Centrul de cercetare SPARTA, Doctor în Ştiinţe ale Comunicării

Lucrări şi articole publicate (selectiv)

Univers ceremonial şi mass-media: nunta ca rit de trecere, Editura Ars Docendi, 2012

„Clothing and its Dissimulative Function. Traditional Signs of Masculine and Feminine, în Modern   Approaches to Gender Studies. Equality Through assumed Differences, ECKO House Academic Publishing, Sandy, (Utah), U.S.A.

„Ceremonialul – direcţii actuale în antropologia culturală” în Noi culturi. Noi antropologii. Lucrările celei de-a VII-a conferinţe anuale a Societăţii de Antropologie Culturală din România, Bucureşti, 24–26 septembrie 2010, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012

„Riturile de trecere ca momente ieşite din cotidian ale vieţii. Naşterea la români: între trecut şi prezent, între lumea tradiţională şi cea a imaginarului mediatic”, în Mihai Coman (coord.), Repere conceptuale şi perspective teoretice în Ştiinţele Comunicării – Studii doctorale 2011

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ