Acasă România 200 de ani de la Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu

200 de ani de la Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu

Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe

Acum două secole izbucnea mișcarea de emancipare națională după un „secol fanariot” în care dominația otomană a atins apogeul în Țările Române, prin intermediul unor domni străini de origine greacă, locuitori ai cartierului Fanar din Constantinopol.

Tudor Vladimirescu (1780 – 28 mai 1821) a fost figura emblematică a Revoluției de la 1821 fiind comparat cu George Washington deși destinul său s-a încheiat tragic și mișcarea sa revoluționară a fost înfrântă. A marcat însă începutul mișcării de emancipare națională a românilor și, alături de figura lui Mihai Viteazul, a reprezentat o sursă de inspirație pentru mișcarea revoluționară de la 1848 și, mai târziu, pe cea unionistă de la 1859.

Tudor Vladimirescu s-a născut în satul Vladimir din județul Gorj, într-o familie de moșneni. La 12 ani a fost trimis să servească în casa boierului Ioan (Ioniță) Glogoveanu, din Craiova, unde a învățat carte în limba greacă, copilul remarcându-se prin inteligența sa și spiritul de inițiativă. Tânărul Vladimirescu a avansat în rang, devenind administratorul moșiei și călătorind din Balcani până la Viena, fiind implicat în exportul de vite și cereale, prilej cu care a învățat și limba germană. S-a emancipat treptat de sub tutela fostului său protector, acumulând o avere destul de consistentă din comerț și cumpărând pământ.

În jurul anului 1800 Tudor Vladimirescu a construit la Cerneți o culă ce dăinuiește și astăzi și îi poartă numele, după incendierea orașului Cerneți de către turci, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.

În 1806 a intrat oficial în rândurile pandurilor – un corp de armată cu obligații semipermanente, o „miliție” locală din Oltenia, și a fost numit vătaf de plai la Cloșani, funcție pe care a deținut-o până la 1820. În această calitate a participat la războiul ruso-turc din 1806-1812, fiind recompensat de oficialitățile ruse cu Ordinul Sfântului Vladimir, clasa a III-a. A locuit temporar la Viena în 1814, în timpul lucrărilor Congresului de Pace care a reglementat pacea europeană după epoca războaielor napoleoniene, fiind interesat de problemele politice și diplomatice ale epocii în noul context european.

La 18 ianuarie 1821 a fost declanşată mişcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu, după moartea domnitorului fanariot Alexandru Şuţu. Tudor Vladimirescu fusese desemnat să ridice „norodul la arme pentru obștescul folos” de boierii ostili fanarioților, din „partida națională”, în frunte cu Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu.

La 23 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu va emite primul program al mișcării revoluționare – Proclamația de la Padeș, adresat către tot „norodul omenesc” din Țara Românească, și care cuprinde o serie de revendicări și îndemnul la răsturnarea elitelor fanariote acuzate de corupția, sărăcia și decăderea țării.

”Fraților locuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi! Nici o pravilă nu oprește pe om a întâmpina răul cu rău! Șarpele cand îți iasă înainte, dai cu ciomagul să-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până cand să le fim robi? Veniti dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca sa ne fie nouă bine! Veichiul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat, voește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre! […] Să să aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dinpreună vor lucra binele, precum ne sunt făgăduiți. Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara. Și ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat. Și iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod […], ca să să atingă macar de un graunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!”

Conținutul prea revoluționar al „Proclamației de la Padeș“ i-a speriat pe boieri care au încercat să îl oprească pe Tudor Vladimirescu trimițând fără succes corpuri de oaste pentru a-l opri și apoi complotând activ pentru a-l elimina. Diplomat, Tudor a încercat să asigure Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza corupției și opresiunii elitelor fanariote.

Deși a intrat în București fiind primit cu entuziasm de către populația din capitală și a preluat de fapt conducerea țării, în primăvara anului 1821, fiind numit de popor „Domnul Tudor“, Vladimirescu a eșuat din cauza venirii la București a armatei revoluționare grecești a lui Alexandru Ipsilanti. Ambele acțiuni revoluționare au fost dezavuate de către Rusia și Austria iar în acest context, conștient de iminenta acțiune armată otomană, Vladimirescu i-a cerut lui Ipsilanti să treacă Dunărea la sud pentru a lupta cu turcii, pentru a nu transforma țara în teatru de război.

Tudor Vladimirescu a căzut victimă unui complot al eteriștilor, susținuți și de boierimea locală, care l-au arestat prin trădare din propria tabără de la Golești la 21 mai, eroul român fiind ucis la Târgoviște, în noaptea de 27 spre 28 mai 1821, sub pretextul colaborării cu otomanii. Mișcarea lui Ipsilanti a eșuat lamentabil, pierzând sprijinul românilor din cauza jafurilor făcute de eteriști și a uciderii lui Tudor Vladimirescu. Armata revoluționară elenă a fost înfrântă de forțele otomane la 19 iunie 1821, lângă Drăgășani, din cauza inferiorității numerice și a incompetenței militare a lui Ipsilanti, care și-a abandonat trupele rămase și a fugit în Transilvania pentru a se salva.

Adversarii săi contemporani și, ulterior, din motive ideologice diferite, istoriografia comunistă i-au zugrăvit un portret de revoluționar radical, deși Tudor Vladimirescu a manifestat moderație și a căutat pe cât posibil să nu antagonizeze elitele boierești locale și, mai ales, puternicele imperii vecine Țării Românești, pedepsind jafurile și căutând să apere proprietatea privată chiar dacă era liderul unei mișcări revoluționare preponderent țărănești.

Revoluția de la 1821 a fost observată la fața locului de călători și diplomați străini aflați în Țara Românească, care și-au informat guvernele asupra evenimentelor, lăsând mărturii de prima mână privind mișcarea revoluționară, principalii protagoniști, figura și acțiunile lui Tudor Vladimirescu.

Baronul Ludwig Kreuchely von Schwerdtberg (1770 – 1833), a fost consul al Prusiei în Principate între 1820-1833. A venit la Iași în 1814 ca preceptor al beizadelei Alexandru, fiul domnului Scarlat Callimachi. În 1819 este numit viceconsul al Prusiei la Iași, iar din 1820 devine consul al Prusiei în Moldova și Țara Românească, cu reședința permanentă la București. În rapoartele sale diplomatice a descris trecerea prin Țara Românească a fostului reprezentant diplomatic al Prusiei la Constantinopol, Friedrich Leopold von Schladen din 1820 și evenimentele revoluționare ale anului 1821, cu multe amănunte interesante și o descriere amanunțită a orașului București.

În timpul Revoluției din 1821, Kreuchely a rămas pe loc, spre deosebire de ceilalti agenți consulari străini și a transmis informații prețioase ambasadorului prusac de la Constantmopol, privind desfășurarea evenimentelor, principalii protagoniști, rapoartele sale distingându-se prin acuratețe și corectitudinea informării. L-a caracterizat pe Tudor Vladimirescu ca „acest om de geniu… care din arbust s-a făcut arbore formidabil“, apreciind că acesta și-a mobilizat compatrioții invocând oportun cuvintele de libertate și patrie.

Aprecierea diplomatului prusac pentru Tudor Vladimirescu este cu atât mai importantă cu cât experimentatul consul a putut observa și evenimentele ulterioare Revoluției din 1821, în lunga sa carieră în Principatele Române: înlocuirea domnilor fanarioți cu domni pământeni, războiul ruso-turc din 1828-1829, ocupația și protectoratul țarist, adoptarea Regulamentelor Organice.

Un alt călător și diplomat străin, englezul Bargrave Wyburn a calatorit în Țara Românească în 1812, ca atașat al generalului Wilson în calatoria spre Sankt Petersburg, și în 1821, când transmite rapoarte către Foreign Office din Brașov, privind desfășurarea mișcării revoluționare conduse de Tudor Vladimirescu. Relatările lui Wyburn sunt reunite în sinteză în lucrarea „Memoir and Consideration on the Principalities of Wallachia and Moldavia (1821)“, ce conține informații interesante referitoare atât la evenimentele în curs la acea dată, dar și la istoria poporului român, elaborate din punctul de vedere al unui observator neutru și menite să satisfacă curiozitatea decidenților și opiniei publice occidentale sub raport politic, social și economic.

François Recordon (1795-1844), arhitect și comerciant elvețian a fost consilier diplomatic și secretar pentru limba franceză al domnului Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818), locuind la București în perioada 1815-1821. În lucrarea sa „Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitants écrites de 1815 à 1821 avec la relation des dernièrs événements qui y ont eu lieu“, publicată la Paris în 1821, Recordon a realizat o descriere cuprinzătoare a Țării Românești incluzând un capitol despre Revoluția de la 1821. Astfel, deși fusese un apropiat al domnului Caragea, observatorul arăta cu onestitate cauza principală a acestei mișcării populare – crunta mizerie a țării provocată de administrația fanariotă, profund coruptă. După el, sărăcia, abrutizarea și incultura erau efectele opresiunii sistemului fanariot.

”Principatele Române, cu un pământ roditor și oameni harnici, au nevoie numai de libertate ca să ajungă în rândul țărilor civilizate”. Autorul mărturisește că a publicat cartea datorită interesului occidental pentru „moravurile și starea actuală a unei țări care atrage acum privirile întregii Europe…, căci, în sânul ei se plămădesc poate acum forțele care vor sfărâma cătușele ce țin un popor în cea mai de plâns dependență și ai cărui strămoși au devenit nemuritori prin faptele și prin creațiile pe care le-au lăsat”.