Bezna. Cultura minunii. Frica de injecție

Bezna. Cultura minunii. Frica de injecție

Românii au aflat, cu mirare, după mai bine de 15 ani de la implementarea legii drepturilor pacientului, că EI sunt responsabili pentru propria sănătate.

Pe undeva se simt trișați. De ce nu își asumă doctorii? Clar ceva e putred aici, înseamnă că ne trag pe sfoară, ne vor răul, vor să scape basma curate, scrie pe pagina sa de Facebook psihiatrul Gabriel Diaconu.

Majoritatea nu știu că înainte de orice operație, chiar înainte de orice consult, pacientul semnează un acord, un ”consimțământ informat” prin care arată că înțeleg. Înțeleg că medicina nu e perfectă. Înțeleg că manevra medicală în speță comportă și riscuri. Și că doctorul e și el om, deci are voie să greșească, sau soluția lui la problema prezentă să nu dea rodul sperat.

Nevoia de certitudine nu e totuna cu nevoia de siguranță. Dar românii pun un semn de egalitate între cele două. Frica de boală, de durere, de spital, de cabinetul medical e atât de mare, atât de des, încât reacționăm precum copiii. Multă zarvă dinainte, căderea în adâncă disperare pe drum către acel loc cu multe halate albe și instrumente de tortură, și apoi zâmbetul fericit că totul s-a terminat cu bine.

Dar aici se petrece o mare ciudățenie, la final. Odată săvârșit actul medical, odată finalizată procedura, sau dacă totul se întâmplă că a mers bine, va spune românul ”am trăit o minune”. Vindecarea lui e un miracol. E o intervenție divină. E clar o dovadă de har. Prin asta, pacientul român își transpune suferința într-un plan obligatoriu spiritual, în care de fapt nu medicina a intervenit eficient, cât îngerul păzitor a răspuns rugăciunilor.

Aseară târziu, după emisiunea de la TVR, după o zi de lucru începută la 8:30 și terminată după miezul nopții, citesc – probabil – cel mai curios mesaj pe care l-am primit de la începutul pandemiei. Este de la cineva din Ontario, Canada. Canada, țara mea adoptivă, unde mi-am format gândirea și am învățat, o vreme, meserie.

Aflu din scurta epistolă că acolo peste 80% din cetățeni s-au vaccinat, într-un orășel oarecare. Dar în rândul românilor, o comunitate altfel mică și vibrantă, majoritatea NU s-au vaccinat. Ba, mai mult, oamenii au adoptat diverse teze ale conspirației, că totul e o cabală a premierului Trudeau, sau a corporațiilor liberale care vor să le ia locurile de muncă. Mi s-a părut fascinant.

Iacătă, deci, că NU e vorba de România. Dar e vorba de cultura românilor. De ceva, o rană în psihologia noastră, în biografia noastră ca nație, ca popor, ca sumă a tuturor poveștilor.

Românii nu vor uita câteva lucruri. Nu vor uita sărăcia lucie din spitale și cabinetele medicale de la sfârșitul comunismului, dar și începutul democrației, dupa Revoluția din 1989. Românii nu vor uita penuria, medicamentele esențiale dispărute din farmacii, uneori atitudinea de furie surdă a personalului medical la fel de îndoctrinat, de ticăloșit sistemic, din perioada regimului Ceaușescu.

E un argument definitiv despre asta numărul metastatic de farmacii care au apărut după aceea, și până în prezent.

Când intri într-un orășel de provincie, poți să îți dai seama de starea de prosperitate a locuitorilor funcție de trei lucruri (în zilele noastre): cât de dese sunt casele de amanet, câte magazine de second-hand vezi în centru, și câte farmacii sunt la colț de stradă.

Românul consumă orice, de la vitamine la suplimente, de la întăritoare la cartilaj de rechin. Convingerea că ”pastilele” respective sunt bune la sănătate e absolut irațională, dar cu fiecare hap mai pui o cărămidă pe cărarea miracolelor. Că fac bine la ficat, că fac bine la oase și articulații, că întăresc imunitatea, bulinele înghițite reasigură pe om că ”are”. Că nu e farmacia goală, cum era. Că nu disperă, cum a disperat.

Pune asta în contrast cu teroarea românului la un tratament medicamentos, mai ales dacă injectabil. Uită-te la cât de des oamenii fac atacuri de panică dacă trebuie să facă un RMN, sau o investigație mai serioasă (cum ar fi o coronarografie, sau o puncție spinală). Nu mergem să ne operăm acum, cât e încă bine și-am putea rezolva facil. Nu! Mergem să ne operăm mai târziu, când e groaznic și chiar nu se mai poate, iar dacă va fi bine devine o funcție de miracol, de minune, de intervenție divină și har.

Pe măsură ce pulberea fină, roșie, a comunismului s-a spălat de pe mințile oamenilor, s-a vădit dedesubt oribila rană a suspiciunii. Acolo unde ”tovarășii” organizau campanii sanitare, de te luau cu arcanul de la școală, de la regională, și se încolonau oamenii muncii la dispensar ca să primească tratamente, noii ”tovarăși” i-au lăsat pe cetățeni cu curul în balta blândă a libertății.

Astfel s-au dus, treptat, protecția vaccinală pe apa sâmbetei, și profilaxia (prevenția) bolilor sezoniere în comunitate.

Boli care deranjau doctrina de partid (că nu pupau cu ideea de societate sănătoasă) și-au făcut din nou loc în catalogul de probleme.

Trebuie să întoarcem pagina vieții. Să ne întoarcem fața spre popor. Da, suntem vinovați. Vinovați că, medical, am abandonat o bună vreme această țară. Se văd astăzi urmele exodului doctorilor. Se vede bine, astăzi, transformarea relației dintre om și doctor într-una contractuală, unde omul crede că-și ”cumpără” sănătate ca de la magazin, și ”alegerea” e ca la raionul de iaurturi, e ”după gust”.

Și se vede cât de mult ne-a lipsit educația sanitară de bază, uitată din școli, dispărută din organizații și companii, lăsată la îndemâna individului, și-a accesului pe care îl are sau nu la articole online.

La câtă acoperirea avem, pe partea de telefonie și acces la internet, nu ne frapează – oare – cât de puțin știu românii despre boală și tratament?

Suntem condamnați să sperăm. Și să facem acum, în al 13-lea ceas, o muncă obligatorie de lămurire. Ne întâlnim cu o populație gălăgioasă, ostilă de multe ori, suspicioasă, îndurerată.

Oare le vom re-câștiga încrederea?