Începând cu anul 2011, ziua de 1 aprilie a fost instituită prin lege Zi naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.
În această zi sunt organizate comemorări și activităţi de cinstire a memoriei românilor victime masacrelor, deportărilor şi foametei din cauza regimului totalitar sovietic, în nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.
Autoritățile sovietice au încercat să ascundă și să șteargă din conștiința publică masacrul de la Fântâna Albă, dar după 1990, după destrămarea URSS, evenimentele comemorative au început să fie organizate de etnicii români din nordul Bucovinei și de clericii din zonă, la început mai timid, dar, odată cu trecerea anilor, li se alătură din ce în ce mai mulți.
Data de 1 aprilie a fost aleasă în amintirea evenimentelor care au avut loc în 1941 în apropiere de graniţa cu România, la Fântâna Albă, unde au fost masacrați mii de români bucovineni. Aflând că în data de 1 aprilie va fi deschisă granița și că se vor putea refugia în România, aproximativ 3.000 de persoane din mai multe sate de pe Valea Siretului au format o coloană paşnică şi s-au îndreptat spre graniţă purtând un steag alb cu însemne religioase, icoane, prapuri şi cruci din cetină. Când s-au apropiat de punctul de graniţă Fântâna Albă, în locul numit Varniţa, grănicerii sovietici au deschis focul şi au tras în plin, secerând cu mitralierele bătrâni, copii, femei pe care ulterior i-au aruncat în gropi comune, unii dintre ei chiar de vii. Supravieţuitorii au fost urmăriţi, torturaţi şi deportaţi.
Tragicul episod este consemnat în volumul ”Istoria României în date” coordonat de Dinu C. Giurescu (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003), în care se arată că la 1 aprilie 1941 câteva mii de români bucovineni, care voiau să se stabilească în România, ”fiind stimulaţi dacă nu chiar instigaţi de autorităţile sovietice”, ajungând la Fântâna Albă (punct de hotar cu România), au fost seceraţi pe loc de mitraliere. Ulterior, aproximativ 40.000 de români bucovineni, dintr-o populaţie de 200.000 de oameni, au fost deportaţi sau ucişi, potrivit sursei citate.
O relatare a evenimentelor a fost făcută de unul dintre puţinii supravieţuitori, profesorul Gheorghe Mihailiuc (1925-2005), în cartea „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la Editura Vivacitas din Hliboca. Acesta descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid” şi un „măcel”.
În anul 1941 au mai avut loc şi alte arestări și deportări. Astfel, la 10 iunie 1941, 13.000 de români basarabeni au fost ridicaţi de autorităţile sovietice de la căminele lor şi deportaţi în Siberia (”Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost organizată o amplă operaţiune de arestare şi deportare, fiind vizate mii de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei.
În cartea ”Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia”, de Aniţa Nandriş-Cudla (Editura Humanitas în 1991, reeditată în 2006), sunt redate amintirile unei ţărănci românce din comuna Mahala (nordul Bucovinei) care, în noaptea zilei de 13 iunie 1941, a fost ridicată din casa sa de ofiţeri NKVD şi deportată împreună cu cei trei copii ai săi în Siberia. În prefaţa ediţiei a doua a cărţii, semnată de Gheorghe Nandriş, se arată: ”Amploarea genocidului este greu de imaginat. Iată cum, dintr-o singură comună – Mahala – într-o singură noapte – 6 spre 7 februarie 1941 – au fost împuşcaţi de grănicerii ruşi, lângă satul Lunca (nu departe de Herţa) peste 300 de tineri ţărani. Într-o singură noapte – 12 spre 13 iunie 1941 – din aceeaşi comună au fost deportate, pentru exterminare în Siberia, 602 persoane. Puţine dintre acestea s-au mai întors (…).”
Începând din martie 1944, când Armata Roşie a ocupat din nou nordul Bucovinei şi Basarabia, a fost instituit din nou regimul de teroare şi represiune la adresa populaţiei de aici. Foametea din anii 1946-1947, care a urmat după reocuparea Basarabiei, a fost generată de un complex de factori, precum seceta din vara anului 1946, dar a fost determinată în principal de golirea gospodăriilor şi hambarelor de produsele alimentare şi grâne ale populaţiei de către autorităţile sovietice. Procesul de colectare a cotelor de cereale de la populaţie s-a desfăşurat anevoios, iar cei care s-au opus au fost judecaţi şi deportaţi. Un nou val de deportări din Basarabia a avut loc în 1949.
Potrivit expunerii de motive a Legii 68/2011, în urma aplicării Pactului Ribbentrop-Molotov, în perioada iunie 1940 – martie 1953, în Basarabia şi nordul Bucovinei au avut loc mai multe acţiuni de represiune îndreptate împotriva populaţiei române din aceste ţinuturi, notează Agerpres.
Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost primele teritorii pierdute de România în anul 1940, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1939 fusese semnat, la Moscova, Pactul de neagresiune sovieto-german (Pactul Ribbentrop-Molotov), iar printr-un protocol adiţional secret Germania şi URSS îşi împărţeau sferele de influenţă. În articolul 3 al acestuia se arăta că ”în privinţa Europei de Sud-Est partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”.
La 26 iunie 1940, printr-o notă ultimativă, guvernul URSS a cerut României cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în termen de 48 de ore. Un al doilea ultimatum sovietic (27/28 iunie) cerea evacuarea administraţiei şi armatei române din Basarabia şi nordul Bucovinei în doar patru zile, iar răspunsul guvernului român la 28 iunie a fost că ”pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.
În urma ocupării Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa de către autorităţile sovietice, populaţia românească din aceste teritorii a fost supusă unui regim de represiune şi deportări. Politica opresivă impusă de sovietici a determinat un adevărat proces migraţionist şi transferuri masive de populaţie, soldate cu importante pierderi de vieţi omeneşti.
