«De la emigrare la integrare: italienii din România în secolele XIX–XX» în...

«De la emigrare la integrare: italienii din România în secolele XIX–XX» în expoziție foto-documentară

Expoziţia fotodocumentară «De la emigrare la integrare: italienii din România în secolele XIXXX», cu deschidere vineri, 26 noiembrie 2021, constituie o iniţiativă culturală a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, a Asociaţiei Italienilor din România – RO.AS.IT. şi a Agenţiei Regionale pentru Patrimoniul Cultural din Friuli Venezia Giulia, fiind organizată sub patronajul Consulatului General al României de la Trieste, Regiunii Autonome Friuli Venezia Giulia, Primăriei Cavasso Nuovo (PN) şi Primăriei Montereale Valcellina (PN), cu colaborarea Asociaţiei Culturale Zemlja din Sacile (PN).

Expoziţia va fi deschisă publicului în perioada 26 noiembrie–19 decembrie 2021, la Museo dell’Emigrazione, Piazza Plebiscito 12, 33092 Cavasso Nuovo (PN), Italia, în conformitate cu reglementările în vigoare privitoare la combaterea şi limitarea răspândirii virusului SARS-CoV-2/COVID–19, prin urmare accesul va fi permis, în orarul de vizitare a muzeului, prezentând Certificatul de vaccinare (Green Pass) cu cod QR, însoţit de actul de identitate al posesorului.

Imaginile expuse în expoziţia foto–documentară intitulată «De la emigrare la integrare: italienii din România în secolele XIXXX» contribuie la o evocare sinoptică a trecutului italienilor stabiliţi durabil în România, adică a comunităţilor istorice formate în perioada de emigrare masivă a italienilor în Europa şi America de Nord, fenomen ce a avut loc între jumătatea veacului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Printr-un număr relevant de fotografii de epocă, inedite, adunate de la urmaşii italienilor naturalizaţi în România, care au vieţuit în diferite zone ale ţării, expoziţia pune în lumină istoricul unora dintre familiile care au pus bazele formării şi consolidării comunităţilor italiene din zonele urbane şi localităţile rurale. Expoziţia urmează criteriul cronologic pentru expunerea fotografiilor, însoţite de descrierea în limba italiană, care parcurg istoria minorităţii italiene din România în privinţa celor mai relevante aspecte ale sale, de la stabilirea la nordul Dunării şi până în perioada relativ recentă. Trebuie amintit faptul că majoritatea emigranţilor italieni din România proveneau din provincia Pordenone, din Carnia şi din arealul colinar al provinciei Udine. Expoziţia foto–documentară «De la emigrare la integrare: italienii din România în secolele XIXXX» este împărţită în şase secţiuni tematice:

Secţiunea I Rădăcini noi. Oameni şi locurile de origine

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în urma desăvârşirii unităţii naţionale şi a instaurării regimului parlamentar, problemele economice nerezolvate la nivel local în Regatul Italiei au sfârşit prin a provoca o serie de tulburări politice şi sociale. Fenomenele de criză economică, condiţiile climatice nefavorabile, pauperitatea din mediul rural au dus la cel mai mare exod în masă pe care l-a cunoscut vreodată Italia, lăsând urme adânci în societate, atât rândul familiilor care au emigrat, cât şi al celor care au rămas pe meleagurile natale. Mulţi dintre cei care s-au stabilit în străinătate, în primul rând din pricina dificultăţilor economice şi a marginalizării sociale, nu au mai revenit niciodată în ţara de origine. Pe măsură ce timpul trecea, au devenit din ce în ce mai nostalgici după zonele natale, resimţind lipsa membrilor familiei şi a ceea ce lăsaseră în urmă.

Secţiunea a II-a Perioada marii emigraţii italiene şi a apariţiei comunităţilor stabile

Atraşi de cererea ridicată şi variată de locuri de muncă, de o ţară primitoare cu străinii şi de utilizarea unei limbi vorbite asemănătoare cu cea maternă, emigranţii italieni au găsit în România oportunităţile sperate pentru a începe o viaţă nouă. Italienii au sosit mai ales din partea de nord a Peninsulei Italice, formând comunităţi mai însemnate numeric într-o serie de localităţi situate în toate regiunile istorice româneşti extracarpatice: Banat, Dobrogea, Oltenia, Muntenia şi Moldova. Majoritatea italienilor care s-au stabilit definitiv în România nu au renunţat la cetăţenia de origine, păstrându-şi paşaportul: bărbaţii îşi satisfăceau serviciul militar în Italia, iar pe timp de război erau înrolaţi în armata italiană. Cel puţin până în 1948, vizitele la familiile rămase în ţara de origine erau destul de frecvente, în funcţie de posibilităţile financiare ale fiecăruia. Apariţia şi dezvoltarea comunităţilor italiene, prin stabilirea durabilă în noua patrie, au dus la nevoia stringentă de organizare şi autogestionare a unor instituţii educaţionale, culturale, sociale şi religioase în măsură c contribuie la păstrarea identităţii naţionale a emigranţilor.

Secţiunea a III-a Viaţa socială a emigranţilor italieni în România

În comunităţile de emigranţi italieni din România, adaptarea treptată la noul mod de viaţă nu a fost întotdeauna lipsită de asperităţi. Repere identităţii naţionale au fost parte integrantă a existenţei membrilor comunităţilor italiene din România: ritul catolic, folosirea limbii materne, păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor, în special cele legate de gastronomie şi de specificul culinar regional. Firi pozitive, deschişi, disponibili, glumeţi, italienii au fost primiţi cu căldură şi s-au integrat cu uşurinţă în mediul social autohton românesc, cele două comunităţi, de-a lungul vremi, influenţându-se reciproc şi schimbând cunoştinţe care au îmbogăţit ambele naţiuni. S-au construit şcoli şi biserici romano–catolice din fondurile comunităţilor sau mulţumită contribuţiei celor mai înstăriţi membri ai acestora, în Bucureşti, Galaţi, Brezoi (judeţul Vâlcea), în satul Greci (judeţul Tulcea) etc. Romano–catolicismul a rămas predominant în cadrul comunităţilor italiene, până la apariţia familiilor mixte, în care, dacă mama era româncă, de obicei decidea ritul copiilor; ca urmare, tot mai mulţi creştini ortodocşi s-au născut şi au fost educaţi printre catolicii italieni. Construirea sau dobândirea unei locuinţe proprii, în urma căsătoriei mixte şi a înrudirii cu localnicii, a dus treptat la naturalizarea emigranţilor italieni şi asimilarea lor în masa autohtonă din spaţiul românesc.

Secţiunea a IV-a Ocuparea forţei de muncă, profesii, îndeletniciri

Emigranţii italieni din România şi-au găsit de lucru în diferite sectoare ale economiei locale, în primul rând în construcţii, ca pietrari, zidari, faianţari, mozaicari, constructori de drumuri, poduri şi tuneluri. De asemenea, au fost angajaţi în silvicultură, prelucrarea lemnului şi apicultură. Fiind lucrători pricepuţi, dădeau dovadă de îndemânare şi seriozitate, erau apreciaţi de autorităţi şi de populaţie şi, de asemenea, au introdus tehnici inovative în meseriile pe care le profesau. Denumirea italiană a unor unelte de lucru a trecut în uz în traducere românească, păstrând particularităţile limbii originale. În rândul emigranţilor italieni stabiliţi la Brăila, Bucureşti, Craiova, Galaţi, Iaşi şi în alte oraşe s-au aflat şi numeroşi liberi profesionişti: ingineri, arhitecţi, medici, muzicieni, profesori de toate nivelurile, pictori, sculptori, actori, jurnalişti.

Secţiunea a V-a Exemple ale contribuţiei italienilor la dezvoltarea sectorului construcţiilor şi infrastructurii în România secolelor XIXXX

Printre muncitorii şi profesioniştii care au ajuns în România, în timpul valurilor succesive de emigrare din Peninsula Italică, până în primele decenii ale secolului XX, s-au numărat şi arhitecţi, meşteri constructori, pietrari, decoratori, antreprenori, toţi activi în sectorul construcţiilor civile şi industriale, publice şi private. Contribuţia muncitorilor italieni a fost deosebit de importantă în cadrul procesului amplu de extindere şi consolidare a infrastructurii rutiere şi feroviare: drumuri, poduri, viaducte şi căi ferate au fost construite în toate regiunile României, cu implicarea nemijlocită a unor arhitecţi şi muncitori calificaţi provenind îndeosebi din regiunile Veneto şi Friuli.

Secţiunea a VI-a Continuitate şi integrare pe meleagurile româneşti

Minoritatea istorică italiană continuă să trăiască şi să contribuie la progresul ţării de adopţie, mândră de descendenţa sa, de rădăcinile ancorate în Peninsula Italică, chiar dacă au trecut mai multe generaţii de când înaintaşii acesteia şi-au părăsit patria pentru a se stabili în România. De la reforma constituţională din 2000, minoritatea este reprezentată de un deputat în Parlamentul României. Transmisă din generaţie în generaţie, nostalgia patriei originare a rămas totuşi vie în inimile celor care, deşi pe deplin integraţi în actuala lor patrie, încearcă să păstreze nealterată dimensiunea identitară a moştenirii culturale a strămoşilor lor emigraţi în România. Ceea ce fotografiile nu spun sau, mai degrabă, ascund în mod inevitabil, sunt poveştile dramatice ale dezrădăcinării şi ale îndepărtării de cei dragi, pe care toţi emigranţii le-au trăit; un fenomen prezent şi în rândul emigraţiei recente, deşi cazurile din urmă se înscriu în realităţile complexe ale contemporaneităţii.