Declarația de Independență a României (9-10 mai 1877)

Declarația de Independență a României (9-10 mai 1877)

Evoluția crizei orientale ce afecta Imperiul Otoman încă din 1875 a oferit României ocazia de a înlătura suzeranitatea otomană și de a-și declara independența față de Poartă. Dacă la începutul evenimentelor din Balcani diplomația românească a optat pentru o politică de neutralitate, în 1876 noul guvern liberal a decis să adopte o poziție mai fermă, transpusă în nota diplomatică pe care Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru al Afacerilor Străine, o înainta Porții și reprezentaților Puterilor Garante la Constantinopol. Memoriul respectiv, cunoscut sub numele „Cele șapte revendicări”, pretindea recunoașterea individualității Statului Român și a numelui de România, inviolabilitatea teritoriului românesc, precum și admiterea reprezentantului României în Corpul diplomatic, acceptarea acestora însemnând, în fapt, recunoașterea independenței Statului Român. Demersul diplomatic nu a avut însă un rezultat favorabil, ceea ce a dus la o schimbare a strategiei guvernului român.

Pe fondul răscoalelor antiotomane din Balcani, Rusia devenea tot mai interesată de o intervenție militară împotriva Înaltei Porți, ceea ce ar fi presupus trecerea armatei țariste prin România.

În acest context, în urma negocierilor, la 4 aprilie 1877, se semna Convenția româno-rusă care reglementa traversarea României de către armata imperială rusă și, deși Rusia refuzase sprijinul armatei române, Carol decreta mobilizarea generală a trupelor permanente și teritoriale de rezervă, fiind concentrate corpuri de armată între Oltenița și Giurgiu, dar și la Calafat.

La 12 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei și armata țaristă început traversarea României. Turcii au bombardat localitățile românești de pe linia Dunării: Brăila, Calafat, Oltenița și Călărași, ceea ce a determinat o reacție similară din partea Statului Român: la 26 aprilie 1877, bateriile românești de la Calafat au bombardat Vidinul, în prezența principelui Carol care ar fi exclamat: „Asta-i muzica ce-mi place!”.

Starea de război existentă de facto între România și Imperiul Otoman a devenit oficială după ce Adunarea Deputaților și apoi Senatul au adoptat la 29 și 30 aprilie 1877 o moțiune în acest sens.

În cronologia evenimentelor, la 9 mai 1877 (st. v.), a urmat sesiunea extraordinară a celor două Adunări, în cadrul căreia a fost adoptată Declarația de independență, citită în plen de către Mihail Kogălniceanu.

Principele Carol a semnat Declarația de independență la 10 mai 1877, primele acte oficiale adoptate de autoritățile române fiind instituirea celei dintâi decorații românești („Steaua României”) și anularea tributului către Poartă, suma respectivă fiind pusă la dispoziția Ministerului de Război.

Actul de independență a fost primit cu rezervă de Marile Puteri ale vremii: Franța, Germania și Austro-Ungaria au ales să se pronunțe după încheierea ostilităților, Imperiul Otoman a ignorat documentul, iar Imperiul Țarist, cu care România încheiase o convenție militară, a evitat în momentul respectiv recunoașterea oficială a independenței României, luând doar act de acest fapt împlinit.

În urma participării la războiul ruso-turc (1877-1878), independența României a fost recunoscută pe plan european prin prevederile Tratatului de la Berlin (1878), care au oferit Statului Român drepturi depline pe plan internațional și, implicit, au facilitat modernizarea României.

Printre documentele pe care vi le oferim în format digital se numără ediția ziarului „Timpul” din data de 29 aprilie 1877, care îi va familiariza pe cititori cu atmosfera anterioară declarării independenței. Pe prima pagină se află harta conflictului ruso-turc și un articol despre convenția militară româno-rusă, analizată din perspectiva opoziției conservatoare, iar rubrica „Scirile zilei” consemnează detalii despre transportul de armament, refugierea unor familii de români la Galați în urma ordinelor autorităților turcești, dar și vestea bombardării orașului Giurgiu de către turci.

Din selecția noastră nu putea lipsi binecunoscuta telegramă cifrată prin care Marele Duce Nicolae îi solicita Principelui Carol ajutorul în sprijinul armatei ruse împotriva Imperiului Otoman (a cărei traducere însoțește documentul respectiv), ilustrate, o hartă militară, dar și un fragment din amintirile sergentului Constantin Ţurcanu – Peneş Curcanul − despre participarea sa la campania din 1877-1878.

Cei interesați de subiect sunt invitați să acceseze pe site-ul Arhivelor Naționale o amplă selecție de documente din expoziția „Români și Bulgari în războiul 1877-1878”, organizată de instituția noastră în colaborare cu Arhivele de Stat din Bulgaria în anul 2017. – sursa: flickr.com