Peste 120 de pisici care erau ținute de o femeie la două adrese din Sectorul 2 din București au fost preluate săptămâna trecută de autorități și duse la mai multe cabinete veterinare.
Cazul aduce în atenția publică un fenomen psihologic complex și încă prea puțin discutat în România: animal hoarding, cunoscut drept acumularea compulsivă de animale.
„Nu numărul animalelor definește fenomenul, ci incapacitatea de a le asigura o viață corespunzătoare și de a conștientiza degradarea situației”, atrage atenția Adrian Dragotă, expert felin, arbitru internațional FIFe și președintele FELIS România.
Acesta arată că asemenea situații trebuie analizate cu responsabilitate, fără a romantiza comportamentul prin expresii precum „iubea prea mult animalele”, dar și fără a diagnostica ori condamna public o persoană înaintea unei evaluări de specialitate.
„Fără o evaluare psihologică sau psihiatrică nu putem spune dacă persoana implicată în cazul prezentat de presă suferă de o anumită tulburare. Putem însă explica fenomenul documentat în literatura științifică și semnalele care diferențiază iubirea responsabilă pentru animale de acumularea care ajunge să le provoace suferință”, spune Adrian Dragotă.
Nu numărul animalelor definește fenomenul
O persoană, o crescătorie sau un adăpost poate îngriji un număr mare de animale în condiții corespunzătoare, dacă dispune de spațiu, resurse, igienă, asistență veterinară și capacitatea de a răspunde nevoilor individuale ale acestora.
Prin urmare, simpla existență a unui număr mare de pisici nu permite calificarea unei situații drept animal hoarding.
Problema apare atunci când numărul animalelor depășește capacitatea reală a persoanei de a le asigura hrană, igienă, spațiu, îngrijire medicală și condiții adecvate de viață, iar acumularea continuă în pofida degradării evidente a situației.
„Elementul decisiv nu este o cifră, ci raportul dintre numărul animalelor și capacitatea reală de îngrijire. Vorbim despre un fenomen îngrijorător atunci când persoana continuă să aducă animale sau permite înmulțirea lor necontrolată, deși nu le mai poate satisface nevoile elementare. Nevoia omului de a păstra animalele ajunge astfel mai puternică decât dreptul acestora la bunăstare”, explică Adrian Dragotă.
Printre semnalele caracteristice se pot număra supraaglomerarea, reproducerea necontrolată, lipsa tratamentelor veterinare, degradarea igienei, imposibilitatea persoanei de a preciza numărul animalelor, refuzul adopțiilor și negarea suferinței evidente a acestora.
De la îngrijitorul copleșit la „salvatorul” care nu mai poate salva
Literatura de specialitate descrie trei tipologii generale ale persoanelor care acumulează animale. Acestea nu sunt diagnostice și nu pot fi atribuite automat unei persoane doar pe baza informațiilor apărute în presă.
Prima categorie este cea a îngrijitorului copleșit. Persoana reușea inițial să îngrijească animalele, dar pierde treptat controlul în urma unei îmbolnăviri, a îmbătrânirii, a pierderii veniturilor, a decesului unui apropiat sau a înmulțirii neplanificate a animalelor. Rușinea și teama că acestea îi vor fi luate pot determina ascunderea problemei și refuzul ajutorului.
A doua tipologie este cea a salvatorului, persoana convinsă că are misiunea de a salva animalele și că nimeni altcineva nu le-ar putea îngriji suficient de bine. Aceasta poate căuta activ animale, le poate primi de la alte persoane și poate refuza să le ofere spre adopție, chiar și atunci când nu mai dispune de resursele necesare.
Cea de-a treia categorie este cea a exploatatorului, care păstrează animalele pentru satisfacerea unor interese personale și manifestă o empatie redusă față de suferința lor.
„Cea mai dificilă situație de înțeles este aceea în care persoana se consideră sincer salvatorul animalelor. Intenția poate porni din compasiune, dar, pe măsură ce situația scapă de sub control, salvarea devine doar justificarea acumulării. Persoana continuă să creadă că protejează animalele chiar și atunci când acestea suferă în grija sa”, precizează președintele FELIS România.
Animalele pot deveni substitutul relațiilor umane
În unele cazuri, acumularea de animale este asociată cu izolarea socială și cu dificultatea persoanei de a construi sau menține relații interumane.
Animalele pot deveni principala sursă de apropiere emoțională, oferind afecțiune, prezență și sentimentul de a fi necesar. Ele pot fi percepute drept prieteni, membri ai familiei sau chiar copii simbolici.
Atașamentul față de ele capătă însă o dimensiune disfuncțională atunci când persoana nu mai poate accepta nicio separare, nici măcar atunci când adopția ar oferi animalului condiții mai bune.
„Pentru anumite persoane, animalele ajung să înlocuiască aproape complet relațiile umane. Fiecare nou animal salvat confirmă sentimentul că sunt necesare și le oferă un rol. Renunțarea la un animal poate fi trăită nu ca un gest responsabil, ci ca abandon, trădare sau pierdere a unei părți din propria identitate”, explică Adrian Dragotă.
Specialiștii nu au stabilit cu certitudine dacă izolarea socială determină acumularea sau dacă acumularea, prin degradarea locuinței și ruperea legăturilor cu ceilalți, produce izolarea. În multe situații, cele două fenomene se pot alimenta reciproc.
De ce persoana nu mai vede suferința animalelor
Una dintre caracteristicile frecvente ale fenomenului este conștientizarea redusă a gravității situației.
Din exterior, pare greu de înțeles cum o persoană care declară că iubește animalele poate ignora bolile, rănile, subnutriția, murdăria sau stresul provocat de supraaglomerare. Persoana poate însă minimaliza numărul animalelor, nega problemele medicale și supraestima propria capacitate de îngrijire.
Intervenția autorităților poate fi interpretată nu ca o acțiune necesară pentru protejarea animalelor, ci ca o agresiune sau o încercare de a le face rău.
„Pot interveni mecanisme precum negarea realității, justificarea permanentă a situației, neîncrederea în ceilalți, teama de separare și convingerea că intențiile bune compensează rezultatele concrete. Dar bunăstarea unei pisici nu se evaluează după declarația persoanei care o îngrijește, ci după starea animalului, accesul la hrană și tratament, igienă, siguranță și posibilitatea manifestării comportamentului său natural”, subliniază Adrian Dragotă.
În cazul pisicilor, supraaglomerarea poate provoca stres intens, conflicte, agresivitate, teamă, marcare teritorială, urinare în afara litierei și dificultăți ulterioare de adaptare. Absența intenției de a face rău nu înseamnă, prin urmare, absența suferinței.
Preluarea animalelor rezolvă urgența, nu și cauza
O revizuire sistematică publicată în 2023 în Brazilian Journal of Psychiatry a analizat 18 studii care au inclus 538 de persoane implicate în cazuri de animal hoarding. Cercetarea indică reproducerea neplanificată drept una dintre principalele surse ale animalelor acumulate, iar studiile analizate au raportat rate de recidivă cuprinse între 13% și 41%.
Preluarea animalelor este indispensabilă atunci când sănătatea și bunăstarea lor sunt în pericol. Acestea trebuie evaluate medical, tratate, sterilizate și, atunci când este posibil, pregătite pentru adopție.
Măsura rezolvă însă doar urgența. Dacă resorturile psihologice ale comportamentului nu sunt evaluate și abordate, persoana poate începe din nou să adune animale.
„Nu este suficient să salvăm animalele o singură dată. Trebuie întrerupt mecanismul care produce repetarea situației. În caz contrar, după câteva luni sau câțiva ani, putem întâlni aceeași problemă la o altă adresă și într-o formă chiar mai gravă”, avertizează Adrian Dragotă.
Intervenția ar trebui să fie interdisciplinară
FELIS România consideră că asemenea cazuri necesită colaborarea dintre serviciile pentru protecția animalelor, medicii veterinari, psihologi, psihiatri, serviciile sociale, administrația locală și organizațiile capabile să asigure sterilizarea și adopția responsabilă.
Evaluarea trebuie să privească simultan persoana, animalele și mediul în care acestea trăiesc. În funcție de situația individuală, acumularea poate fi asociată cu o tulburare de acumulare, depresie, traumă, tulburări de personalitate, idei delirante sau deteriorare cognitivă. Din acest motiv, nu există o singură explicație și nici o soluție universală.
„A înțelege resorturile psihologice nu înseamnă a scuza neglijarea animalelor. Persoana are nevoie de evaluare și ajutor, iar animalele au nevoie de protecție imediată. Cele două realități nu se exclud”, concluzionează președintele FELIS România.
