Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, în colaborare cu Universitatea Politehnică Timișoara (UPT) și Facultatea de Arhitectură și Urbanism din cadrul Universității Politehnice Timișoara organizează o întâlnire de lucru tip master-class, formată din trei intervenții-pilot asupra cazului particular al Veneției în imaginația colectivă și în istoria urbanismului și arhitecturii.
Evenimentul se adresează studenților din anii I, II, III și IV de la Facultatea de Arhitectură și Urbanism din cadrul Universității Politehnică Timișoara și se va desfășura joi, 19 septembrie 2019, ora 17.00, în Sala de Conferințe a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică.
Tinerii studenți vor avea oportunitatea să cunoască unele dintre cele mai semnificative experiențe ce răspund pe de o parte exigențelor de conservare ale monumentelor arhitectonice de celebre din centrul istoric al Veneției și pe de altă parte necesităților de transformare a funcționalității edificiilor degradate din perspectiva reînscrierii lor în spațiul urban, într-un mod corespunzător noului curs al evoluției calitative infrastructurilor și urbane impuse de avântul tehnologiilor 5.0.
Proiectul constă, în esență, din prezentarea, de către un istoric de artă și al arhitecturii (prof. Grigore Arbore Popescu, Ph.D., fost cadru didactic al Institutului Universitar de Arhitectură din Veneția – IUAV și cercetător emerit al Consiliului Național al Cercetării din Italia), a contextului socio-economic și istoric în care s-a format mitul Veneției ca „cetate ideală” (mit comparabil cu cele construite în jurul „cetăților” Atena și Roma). Se va preciza, în context, rolul arhitecților venețieni în definirea spațiului urban ca spațiu al creațiilor durabile, destinat a rezista adversităților vremurilor, având vocația „eternizării”, ca și „imperiul mediteraneean” al Serenisimei.
Roberto D’Agostino, arhitect și urbanist, excelent cunoscător al evoluției milenare a țesutului urban venețian, fost Președinte al ”Arsenale” S.p.a., societate ce a avut drept scop crearea condițiilor pentru reutilizarea, prin adaptarea ne-traumatică, adică fără distrugerea conotațiilor istorice, complexului clădirilor Arsenalului Republicii la noi funcții în concordanță cu exigentele culturale și științifice ale vieții citadine, va trata tema reconvertirii funcțiilor intrate în desuetudine ale edificiilor inutilizabile. În momentul de față, în Arsenalul venețian, care până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost, ca șantier naval, cel mai important complex industrial de pe țărmurile Mediteranei (către 1700 dădea de lucru, în mod direct și indirect, la aproximativ 40.000 de persoane). Roberto D’Agostino va defini caracteristicile raportului dintre „congelarea în trecut” și modernitate în actuala fază a aspectului urban venețian.
Prof. Univ. Dr. Arhitect Francesco Amendolagine (fost profesor în cadrul IUAV și profesor titular la catedra de Istoria Arhitecturii la Facultatea de Arhitectură a Universității din Udine și cu experiență practică de neegalat în domeniul proiectării, restaurării și refuncționalizării arhitecturilor istorice) va prezenta pe motivele condiționării aspectului conglomeratului urban venețian de către arhitectura istorică a secolelor XII-XVIII și va analiza si două cazuri limită de repunere în circuitul vieții civice a două edificii cu funcții deosebite. Primul caz abordat va fi cel al celebrului Teatro „La Fenice”, distrus de un incendiu în anul 1996. În urma refacerii, proiectată și condusă de echipa profesorului Amendolagine, acesta a fost readus la aspectul pe care îl avea în 1837, atât în ceea ce privește diviziunile spațiatei, cât și în ceea ce privește decorațiile exterioare și interioare, executate cu precizie filologică. Sala Mare a Teatrului „La Fenice” a redevenit celebră în întreaga lume (concertul de Anul Nou de aici este transmis în MondoVision) și datorită refacerii proiectate de Prof. Amendolagine, refacere aflată în sintonie deplină cu decorația din secolul al XVIII-lea, refăcută în 1937 și distrusă în 1996.
Al doilea caz abordat va fi acela al grandiosului edificiu industrial destinat morăritului, Mulino Stucky. Inaugurat în 1895 și activ – cu perioade de productivitate redusă din cauza celor două Războaielor Mondiale – până în anul 1955, când orice activitate industrială a fost definitiv abandonată. Edificiul se extindea o suprafață de 30.000 mp și producea, folosindu-se tehnologii avansate pentru epocă, 50.000 kg de făină pe zi. Dădea de lucru la 1.500 muncitori care lucrau în 3 schimburi. La vremea aceea, până la dezvoltarea activităților industriale pe „terra ferma” (uscat), a fost cea mai importantă industrie venețiană din perioada ulterioară destrămării activităților din Arsenal (sfârșitul secolului al XVIII-lea). Edificiul a fost refuncționalizat de echipa prof. Amendolagine și spațiile sale s-au transformat în parte într-un enorm hotel (Hilton Molino Stucky Venice), format în parte din apartamente de lux, în parte din apartamente de locuit puse la dispoziția Primăriei pentru a fi folosite, prin vânzarea la prețuri moderate, persoanelor care își desfășoară activitatea în cadrul urban. Problemele echipei care a reproiectat funcțiunile erau toate generate de noile exigente social-economice cu care se confrunta comunitatea cetățenilor orașului, probleme care mutatis mutandis, se regăsesc, formulate diferit în toate orașele cu centre istorice unde se află clădiri ce ar putea să se reîncadreze în „forma Urbis” fără a fi distonante în raport cu țesutul arhitectonic care a caracterizat orașul și a fost indisolubil legat de viața citadină cotidiană.
Prin această manifestare, IRCCU dorește să stimuleze aprofundarea, de către tinerii arhitecți români, a problematicilor de remodernizare a țesuturilor urbane dintr-o țară cu experiențe edificatoare în acest domeniu.
