La prima sa participare la târgul internațional Art Paris, Gaep prezintă, cu sprijinul Institutului Cultural Român, lucrări de mari dimensiuni realizate la finalul anilor ’80 de Mircea Stănescu– un grup de „uriași blânzi” ce exprimă tumultul interior al artistului în perioada comunistă – și colaje recente ale lui Damir Očko care explorează limbajul ca instrument politic sau ca act de rezistență. Cea de-a 25-a ediție Art Paris are loc între 30 martie și 2 aprilie, în Grand Palais Éphémère, iar standul Gaep– singura galerie din România prezentă la această ediție–se află în sectorul Promises, dedicat galeriilor tinere.
Pentru Mircea Stănescu, colajul a fost, în timpul regimului totalitar, mediul care exprima cel mai bine „o nemulțumire instinctivă, un reflex al unui existențialism falit, ce purta stigmatul convulsiv al propagandei roșii.” Artistul și-a canalizat această nemulțumire într-o serie de 26 de colaje de format mare, de peste 2,5 metri înălțime, cu o abordare de tip totul-este-posibil. Suprafața lucrărilor constă într-o acumulare de imagini din diverse surse, de la afișe de film și tăieturi din reviste la cărți poștale vechi, alături de alte materiale și mici obiecte, uneori punctate de tuș, desene sau cuvinte scrise. Fiecare lucrare înfățișează o siluetă umană într-o poziție inconfortabilă: aplecată, împovărată, defensivă, chinuită sau înfricoșată. Ele sunt, de fapt, siluete-oglindă ale unor frământări interioare și aspirații sufocate.
Realizate pe hârtie obișnuită, deteriorată odată cu trecerea anilor, lucrările au fost restaurate înaintea celei mai recente expoziții personale a artistului la Gaep, Meditation upon Measure (2021), care a deschis calea pentru expoziția muzeală Mircea Stănescu: Insula clandestină (2021-2022) la MNAC.
Damir Očko examinează prin practica lui complexitatea limbajului, coduri de control social, dimensiunea politică a corpului și diverse forme de violență, fragilitate și rezistență. Colajele selectate pentru Art Paris dezvoltă elemente vizuale și conceptuale din filmele sale DICTA I (2017) și DICTA II (2018).
În DICTA I, un bărbat cu machiaj teatral expresionist recită un poem al artistului – un text compus de Očko în manieră dadaistă după o scriere de Bertolt Brecht, Writing the Truth: Five Difficulties. În aparență, textul sună corect și adevărat. În realitate, nu are niciun sens. Očko face astfel referire la situațiile în care discursul politic fabrică o impresie de adevăr prin cuvinte.
DICTA II este construit în jurul unor „cuvinte de siguranță” („safewords”) – coduri care semnalează o limită ce nu trebuie încălcată. Acestea formează fundalul sonor al filmului, în timp ce imaginile înfățișează doi luptători de arte marțiale. Cuvintele sunt diferite, dar toate înseamnă același lucru: stop. Prin film și prin colajele derivate din el, artistul aduce în discuție limbajul fals, asamblând un vocabular cu un singur înțeles: „stop”.
