Iluzia ideologiei

Iluzia ideologiei

Concurența SUA-China nu este despre doctrină

Într-o analiză publicată la începutul lunii septembrie în Foreign Affairs, Elbridge Colby și Robert D. Kaplan vorbesc despre consensul celor două mari tabere politice în privința poziției SUA în politica externă. Astfel, potrivit celor doi autori, ambele blocuri politice americane împărtășesc ”o profundă îngrijorare cu privire la China”. Întrebată în februarie la Conferința de securitate de la Munchen dacă este de acord cu politica președintelui american Donald Trump față de China , președintele Camerei, Nancy Pelosi, a răspuns sec, dar expresiv: „Avem un acord în acest sens”.

Congresul american a adoptat fără probleme, anul acesta, legislația care sprijină Hong Kong și Taiwan și sancționează oficialii chinezi. Spre deosebire de trecut, astăzi China are puțini prieteni – dacă are vreunul – pe coridoarele puterii din Washington.

Chiar și dincolo de Congres, există totuși un acord larg în întregul spectru politic american cu privire la motivele pentru care China reprezintă o amenințare pentru Statele Unite. Pentru mulți,China este un stat opresiv, cu un singur partid, guvernat de un cadru marxist-leninist, al cărui lider, Xi Jinping, a acumulat mai multă putere personală decât oricine la Beijing de la Mao Zedong. Însă atât administrația Trump, cât și candidatul la președinția Partidului Democrat, Joe Biden, au condamnat China pentru încălcarea drepturilor omului, incluzând, printre altele, și plasarea unui milion de musulmani uighuri în lagăre de concentrare.

Kurt Campbell și Jake Sullivan, principalii gânditori de politică externă ai Partidului Democrat, arătau anul trecut: „China poate prezenta în cele din urmă o provocare ideologică mai puternică decât a făcut-o Uniunea Sovietică. Ascensiunea Chinei la statutul de superputere va exercita o atracție spre autocrație. Fuziunea capitalismului autoritar cu supravegherea digitală a Chinei se poate dovedi mai durabilă și mai atractivă decât marxismul”.

Criticile aduse Chinei sunt îndreptățite. Statele Unite se află într-adevăr într-o concurență extrem de serioasă cu China, care îi cere să adopte o poziție dură pe multe fronturi.

Dar nu ideologia stă la baza problemei dintre Statele Unite și China, remarcă autorii articolului, chiar dacă elementele din elita marxist-leninistă a Chinei întrețin această idee. Amploarea economiei, populației și întinderii Chinei și puterea sa consecventă ar provoca îngrijorare profundă pentru factorii de decizie politici americani, chiar dacă țara ar fi o democrație.

Perceperea acestei competiții ca fiind în primul rând ideologică este greșită, mai remarcă autorii articolului,ceea ce ar putea duce la rezultate ”catastrofale”.

China este un stat enorm, cea mai mare mare putere care a apărut în sistemul internațional de la însăși apariția Statele Unite la sfârșitul secolului al XIX-lea. Speră să stabilească o poziție de hegemonie asupra Asiei, dar și cea mai mare piață din lume. Deși Partidul Comunist Chinez (PCC) este mai ideologic decât recunosc mulți, motivațiile Beijingului în urmărirea acestor obiective nu sunt preponderent ideologice.

China încearcă foarte probabil să formeze o zonă comercială regională favorabilă economiei sale – un analog modern cu sistemul tributului care a plasat China în inima Asiei de Est între secolele XIV și XIX.

Într-o lume definită acum de barierele în creștere în calea comerțului, China ar câștiga un avantaj enorm în modelarea unei zone de piață extinse, care să se conformeze standardelor sale și să beneficieze de lucrătorii și companiile sale. Puterea sa de hegemonie are, de asemenea, un scop strategic. China s-a simțit mult timp îngrădită de aliații SUA și de alți rivali, iar acum intenționează să oblige statele vecine să-și ia indicii de securitate de la Beijing.

Și după un „secol de umilință”, China este dornică să stea în picioare, afirmându-și puterea în Asia și nu numai.

Niciunul dintre aceste imperative nu este strict ideologic. Germania nazistă și Japonia imperială s-au străduit să obțină hegemonie regională, la fel ca Uniunea Sovietică postbelică, Franța postrevoluționară la începutul secolului al XIX-lea și Statele Unite în America de Nord în secolul al XIX-lea.

Marea Britanie liberală a prezidat un imperiu cu un sistem comercial preferențial, la fel ca Republica a III-a Franța.

Oricât de naturale ar fi aspirațiile Chinei, Statele Unite au un interes foarte clar și primordial în a împiedica China să le atingă. Acest interes este cardinal pentru americani: capacitatea de a tranzacționa și de a se angaja din punct de vedere economic cu Asia.

Statele Unite pur și simplu nu își pot permite să fie excluse (sau discriminate) pe această vastă piață în creștere. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, companiile chineze ar avea acces la o cotă de piață mult mai mare, depășind din ce în ce mai mult firmele americane, iar Statele Unite ar deveni prada pârghiei coercitive chineze, cu prosperitatea americană și în cele din urmă cu securitatea în pericol.

Din fericire, multe alte state din Asia și nu numai doresc să se asigure că China nu poate domina regiunea. Aceste state vin într-o varietate de nuanțe, variind de la Australia și Japonia la India și Vietnam. Toți, indiferent de aranjamentele lor politice interne, împărtășesc un interes în păstrarea autonomiei lor față de influența dominantă chineză. Conduse de Statele Unite, aceste state pot forma împreună o coaliție pentru a bloca încercarea Chinei de a câștiga hegemonie asupra Asiei.

Construirea unei astfel de coaliții va fi dificilă dacă factorii de decizie politică din SUA insistă să considere competiția cu China ca fiind în primul rând ideologică. Și mai rău, ar putea duce la rezultate mult mai negative decât este necesar. Prin definiție, o luptă ideologică face ca rivalitatea să fie o potrivire existențială limitată, sporind intensitatea acesteia și riscând și mai mult.

O perspectivă ideologică în primul rând cere ca Statele Unite să lucreze pentru a transforma statul și sistemul chinez, dând, la rândul său, Beijingului mai multe motive pentru a merge la lungimi potențial catastrofale pentru a evita înfrângerea. Adevărul este că Statele Unite pot trăi cu o China guvernată de PCC – atâta timp cât respectă interesele SUA și ale aliaților și partenerilor săi.

O viziune excesiv de ideologică poate bloca potențialul unei relații mai stabile dacă o China condusă de Partidul Comunist este dispusă să respecte aceste interese, iar americanii au mai fost pe acest drum înainte. În 1954, secretarul de Stat John Foster Dulles a refuzat să strângă mâna premierului chinez Zhou Enlai – un exemplu de atitudine care a contribuit la eșecul Washingtonului de a exploata diviziunea sino-sovietică și la încurcarea SUA în Vietnam. Optsprezece ani mai târziu, pe de altă parte, președintele Richard Nixon și consilierul pentru securitate națională Henry Kissinger au negociat cu Mao și Zhou în plină Revoluție Culturală pentru a deschide un nou front în competiția cu Uniunea Sovietică. Președintele George H. W.Bush l-a trimis pe consilierul pentru securitate națională, Brent Scowcroft, să negocieze cu China doar la o lună după masacrul din Piața Tiananmen din 1989. Acești din urmă lideri americani și-au dat seama că, în competiția marilor puteri, insistența asupra concordanței ideologice sau a victoriei totale este o sarcină dificilă și, probabil, o invitație la dezastru.

Construirea competiției în principal pe tema ideologică tinde să transforme fiecare tulburare dintr-o altă țară într-un test al sistemului politic superior. O asemenea abordare ar amplifica puternic evenimentele periferice. În timpul Războiului Rece, acest tip de gândire a condus SUA spre „lungul coșmar național” din Vietnam, către un război care nu era necesar pentru a nega hegemonia sovietică asupra zonelor industrializate din Europa și Asia.

Nu ideologia stă la baza tensiunilor dintre Statele Unite și China

Statelor Unite le va fi greu, dacă nu chiar imposibil, să lucreze cu state mai puțin liberale sau nedemocratice dacă vor aborda lucrurile în primul rând din perspectivă ideologică. Dar multe dintre cele mai importante state care s-ar putea alătura unei coaliții pentru a nega hegemonia regională a Chinei s-ar putea să nu fie democrații ori să fie democrații pe care mulți le critică ca fiind iliberale. Nici o țară din regiunea critică din Asia de Sud-Est nu este susceptibilă să se califice drept democrație model. Sublinierea excesivă a ideologiei în competiția cu China ar inhiba colaborarea cu aceste țări sau ar risca să le înstrăineze, făcând mult mai dificilă combaterea obiectivului Chinei de hegemonie regională.

Nu este util ca Statele Unite să aibă de partea sa doar state ca Danemarca sau Olanda, însă nu și state precum Indonezia, Malaezia, Singapore, Thailanda sau Vietnam.

A concepe competiția ca fundamental ideologică este, de asemenea, înșelător, pentru că asta nu ar însemna decât alimentarea, himeric, a speranței că odată cu răspândirea democrația liberală în întreaga lume dispare concurența strategică și că Statele Unite pot colabora în în întreaga lume cu state care au aceleași opinii. Cea ce este fals și nerealist.

Prăbușirea Uniunii Sovietice și traiectoria ulterioară a Rusiei ar fi trebuit să-i învețe pe americani că, chiar dacă un astfel de adversar formidabil, opus ideologic renunță și își schimbă sistemul politic, transformarea internă nu rezolvă neapărat tensiunile strategice fundamentale.

Rusia contemporană s-ar putea opune mai puternic Occidentului decât a fost Uniunea Sovietică în anii 1980, după destindere, acordurile de la Helsinki și ascensiunea lui Mihail Gorbaciov.

La începutul războiului rece, Statele Unite s-au confruntat cu o răscruce similară. Unele figuri, precum președintele Dwight Eisenhower, au adoptat o linie dură față de Uniunea Sovietică, dar au fost sfătuiți să fie selectivi în confruntări, orientând politica externă a SUA către „calea de mijloc”.

Alții, precum autorii NSC-68 (influentul raport al Consiliului Național de Securitate din 1950), credeau într-o abordare expansivă și sistemică a confruntării cu Uniunea Sovietică, o convingere care pus în dificultate Statele Unite în Vietnam. Acum, Washingtonul se află într-un moment similar, într-o nouă luptă între marile puteri, și ar trebui să aleagă o poziție asemănătoare cu cea a lui Eisenhower.

”Nu propunem o realpolitică unidimensională. Statele Unite trebuie să susțină libertatea și demnitatea umană. Respectarea acestor valori îi va atrage și pe alții din întreaga lume către SUA, va ajuta la demonstrarea pericolelor pe care le presupune închinarea la Beijing și va oferi o forță motivantă eforturilor colective. Și trebuie să recunoaștem că Beijingul însuși gândește în termeni cel puțin substanțial ideologici, chiar dacă concurența nu se referă în mod fundamental la ideologie. Cu toate acestea, politica externă constă într-o ierarhie a nevoilor. Politica externă – în special într-o republică – ar trebui să servească interesele cetățenilor unei țări”, mai scriu cei doi autori.

Deși americanii ar putea dori ca China să devină o societate mai liberă și mai dreaptă, guvernul lor nu ar trebui să fie responsabil pentru a face acest lucru, mai ales având în vedere costurile și riscurile urmăririi unui conflict excesiv de ideologic cu Beijingul.

”Statele Unite pot și ar trebui să sublinieze cu siguranță respectul pentru demnitatea umană și drepturile politice ca o modalitate de a se distinge de China, iar decidenții politici trebuie să mențină o perspectivă clară și să fie selectivi, mai ales atunci când miza este atât de mare”, mai adaugă semnatarii articolului.

ELBRIDGE COLBY este director la Inițiativa Marathon. În perioada 2017-2018 a ocupat funcția de secretar adjunct pentru strategie și dezvoltare a forței al Apărării al SUA 

ROBERT D. KAPLAN este titularul catedrei de geopolitică ”Robert Strausz-Hupé” a Institutului de cercetare a politicii externe. Este autorul ”The Good American: The Epic Life of Bob Gersony, cel mai mare umanitar al guvernului SUA”.