„Afacerea Skoda” a fost un puternic scandal politico-financiar care a zguduit viaţa politică din România interbelică, iar la baza lui a stat un contract pentru înzestrarea armatei române cu armament, contract semnat în 1930 de guvernul Maniu cu Uzinele de armament Skoda din Cehoslovacia.
Stipulat în netă defavoare faţă de statul român, contractul a provocat o puternică criză politică, scoțând la iveală corupția generalizată din aparatul administrativ al Statului, starea extrem de precară a Armatei Române, dar și violarea secretelor de stat, ori implicarea politicienilor până la nivelele cele mai înalte, totul culminând cu implicarea regelui Carol al II-lea şi a camarilei regale în această afacere.
Cazul a scandalizat opinia publică românească şi a fost cap de afiș pentru mai mulţi ani de la izbucnirea lui, având în final un efect devastator asupra încrederii populaţiei în instituţiile statului , în contextul în care Europa se afla în plin proces de înarmare şi în pragul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.
După Primul Război Mondial, Europa se înarma, iar România nu făcuse aproape nimic în această privință. În martie 1930, în perioada guvernului Iuliu Maniu, Ministerul Apărării Naționale, prin ministrul Henri Cihoski, a semnat contractul de furnizare de armament numărul 6102, în valoare de 1.250 de milioane de lei, cu Uzinele Skoda din Cehoslovacia reprezentate de prin Bruno Seletzky.
Era vorba de tunuri de câmp de 75 mm, tunuri antiaeriene de 75 mm, obuziere model 1928 de 100 mm și obuziere de 150 mm, împreună cu 181.138 de proiectile. Pe lângă acestea, se comandau 444 de chesoane, dintre care 688 de transport și 180 de căruțe port-țeavă.
După numai un an de la semnarea contractului, au apărut primele suspiciuni. Noul ministru al Apărării, generalul Constantin Ştefănescu Amza, un apropiat al regelui Carol al II-lea, a acuzat în cadrul unor trageri experimentale că „tunurile nu corespund necesității armatei“ şi a solicitat sistarea temporară a comenzii. Drept răspuns, Skoda a acuzat România de sabotarea contractului.
În primăvara lui 1933, când la data de 21 martie, deputatul Nicolae Lupu tine un discurs în Camera Deputaţilor în care face publică „Afacerea Škoda”.
Documente militare în seiful unui străin
Cine este misteriosul personaj care a provocat unul dintre cele mai mari scandaluri ale României interbelice? Bruno Seletzky, șef al reprezentanței Uzinelor Skoda în România, se născuse în Polonia, la Zakopane, a locuit peste două decenii în Austria, după care a ajuns în Cehoslovacia, unde s-a angajat la uzina de armament. Încă de la venirea în România, a fost în atenția organelor de contrainformații românești, dar asta nu l-a împiedicat să încheie contracte în defavoarea statului român.
În 1933 scandalul a devenit public după ce a avut loc o percheziție a Finanțelor la sediul firmei din București. În seiful din biroul lui Bruno Seletzky au fost găsite mai multe documente militare secrete din Arhiva Ministerului Apărării, dar și liste cu sume mari de bani, aproximativ 25 de milioane de lei, alocaţi unor nume codificate.
Cum s-a derulat descinderea, aflăm din raportul comisiei care a investigat Afacerea Škoda. „Vineri, 10 martie, inspectorul financiar Tănăsescu și controlorul Marulis obțin autorizarea Parchetului pentru a face descindere la reprezentanța Uzinelor Škoda, în scopul de a descoperi presupuse nereguli financiare. Descinderea a avut loc dimineața, între orele 4 și 5“. Din același raport aflăm că „În arhivă, găsindu-se anumite acte, al căror cuprins era în legătură cu înarmarea țării, reprezentanții Fiscului și comisarii au înștiințat imediat Prefectura Poliției, Siguranța și Parchetul Militar. În prezența reprezentanților tuturor acestor autorități, se precede la examinarea conținutului caselor de fier în care era adăpostită arhiva“.
În timpul descinderii, Prim-comisarul regal a fost chemat urgent la telefon de ministrul Justiției, iar cercetările se opresc și se pun sigilii din bucăți de cârpă şi ceară. Cinci jandarmi și un gradat sunt lăsați să păzească sediul, dar ulterior posturile de jandarmi sunt ridicate în urma unei dispoziţii misterioase. În cursul nopții, Seletzky s-a întors la sediul Uzinelor Škoda, a rupt sigiliul și a distrus sau ascuns o parte din arhivă, după care a mers într-un local de noapte, „Zig-Zag“, și a petrecut până dimineața.
A treia zi, când s-au reluat cercetările, s-a descoperit că multe dosare au dispărut. „Între puținele acte ce s-au putut ridica în acest început de cercetare sunt unele acte cifrate pentru că nu s-a putut afla cifrul. La opera de spionaj și corupțiune a lui Seletzky este sigur că s-a servit de anumite complicități, atât în lumea militară, cât și în cea politică“, se mai arată în raport. Scandalul se extinde rapid şi în Parlament, dar și în presă.
Bruno Seletzky a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru deţinere de acte secrete şi violare de sigiliu. Generalul Sică Popescu, din Corpul I Armată, implicat direct în contractul cu firma Škoda, s-a sinucis la 28 martie 1933. Presa vremii menţiona următoarele: „Generalul moare sărac; el a fost un om sobru şi a dus o viaţă austeră. În armată ocupa un loc proeminent“. Ministerul Apărării a organizat înmormântarea generalului cu onoruri militare, fiind obţinută şi aprobare din partea Bisericii.
Acuzațiile liberalilor
La mai bine de un an de izbucnirea scandalului, după numeroase interpelări parlamentare, scandaluri politice şi discursuri furibunde, se materializează comisia parlamentară însărcinată cu anchetarea afacerii Škoda.
Cercetările au durat foarte mult, până în decembrie 1934, iar raportul nu intrat în Parlament în ultima şedinţă a anului şi s-a amânat pe motiv de „vacanţă de iarnă”.
La reluarea activităţii parlamentare, s-a încercat scoaterea din discuţie a raportului, s-au tărăgănat din nou lucrurile, pe fondul scandalurilor dintre politicieni şi partide. Raportul comisiei a intrat în discuţie abia în martie 1935, iar în urma numeroaselor discuții s-a stabilit că răspunzător pentru întreaga afacere a fost făcut guvernul PNŢ din 1930, prezidat de Iuliu Maniu. Dezbaterile care au urmat prezentării raportului comisiei parlamentare au durat mai mult timp și s-au delimitat doar la o critică aspră la adresa PNŢ şi a lui Iuliu Maniu.
Anchetatorii aveau nevoie de răspuns la mai multe întrebări: dacă armamentul importat din Cehoslovacia putea să se producă în România, dacă prețul produselor a fost supraevaluat, dar, mai ales, cine şi cât a luat șpagă în derularea acestui contract? Pentru asta, s-a constituit o comisie parlamentară formată din 30 de deputaţi din toate partidele parlamentare. Raportor general a fost ales Aurelian Bentoiu.
Era justificată comandarea produselor de armament în străinătate? Conform opiniei a doi mari ingineri specialiști în armament și muniție, Cosmo Johns și Bancroft Baker, consemnată într-un raport din anul 1931, Uzinele Reșița aveau capacitatea de a produce atât turnuri de câmp, cât și armamentul lor. Pe lângă Uzinele Reșița, „mai toate fabricile metalurgice din țară, ca uzinele Franco-Română, Malaxa, Astra, Vulcan, Romloc, Wolff, pot executa orice comenzi de afete, obuzuri, chesoane, antetrene, care de transport, tancuri (fără motoare)“, deci majoritatea materialelor comandate Uzinelor Škoda.
De altfel, guvernul liberal a elaborat un program de înzestrare a țării, conform declarațiilor liberalilor. „Uzinele de la Cugir, fabrica de avioane de la Brașov, fabrica de pulberi de la Făgăraș, fabrica de armament și munițiuni de artilerie de la Copșa Mică, complectarea petrochimiei armatei, utilizarea mașinilor de la Manfred Weiss pentru fabricațiunea munițiunilor de infanterie, fac parte din acest complect program“, conform cărții „Afacerea Skoda și înarmarea țării“ a Cercului de studii al Partidului Național-Liberal.
Din punctul de vedere al inamicilor politici, interesele țării au fost „adânc vătămate“: „din punct de vedere economic nu e admisibil să dai în streinătate comenzi ce se pot efectua în țară, iar din punct de vedere militar aceasta constituie o crimă“.
Contractul cu Iugoslavia, mai avantajos
Nici raportul comisiei nu era în favoarea celor care au încheiat contractul. În comparație, contractul statului iugoslav, încheiat tot cu Uzinele Skoda în anul 1928, era mult mai avantajos, chiar și în condițiile în care, din anul 1920 până în 1930, dată la care semnase contractul România, prețurile la produsele metalurgice scăzuseră cu aproximativ 10%. „În anul 1931, Jugoslavia ne-a comunicat un tablou comparativ al prețurilor făcute ei și Statului Român. Din acest tablou se vede că prețurile făcute guvernului român de către Skoda sunt mai ridicate cu procente variind între 48,26% și 81,64%. Diferența de plus pentru aceste comenzi este de 1.270.969.760“, conform raportului comisiei. Diferența de prețuri era cunoscută de regele Carol al II-lea, însuși Regele Alexandru al Iugoslaviei înștiințându-l printr-o scrisoare.
Întrebarea care a rămas fără răspuns de atâția ani este cine erau cei care și-au însușit din bani. Comisia de anchetă a fost de părere că dacă nu s-ar fi rupt sigiliul și n-ar fi dispărut documente la descinderea din 10 martie 1933, adevărul ar fi ieșit la iveală.
Singurul condamnat, în vacanță la Băile Herculane
Comisia parlamentară i-a indicat ca fiind răspunzători pentru prejudicierea Statului român pe directorul ceh Bruno Seletzky, pe ministrul Apărării Henri Cihoski care semnase contractul. Alte învinuiri au mers către Romulus Boilă, membru PNŢ, apropiatul lui Iuliu Maniu, care nu a putut justifica o parte din avere, dar și către colonelul Sică Georgescu, suspectat că ar fi primit comisioane. În pledoaria finală, răspunzător pentru întreaga afacere a fost făcut guvernul PNŢ din 1930, prezidat de Iuliu Maniu. Ziarul „Adevărul“ din 11 iulie 1934 concluziona: „Nici o afacere din câte cunoaște cronica scandalurilor politice de la noi nu a produs atâta vâlvă și nu a dat atâtea pagini de senzațional ca afacerea Škoda“.
În iulie 1934, primul guvern neo-liberal al lui Gheorghe Tătărescu a reluat negocierile și a acceptat executarea contractului inițial cu Uzinele Škoda, de la care a obținut totuși o reducere a costurilor de 15%. Bruno Seletzky, singurul condamnat în afacerea interbelică Škoda, a fost scos din închisoare, pe 5 septembrie 1936, și trimis să se trateze la Băile Herculane.
Cum se apără acuzații
Ministrul Henri Cihoski s-a apărat, în discursul din Parlament în ședințele Senatului din 1 și 3 aprilie 1933, spunând că a fost necesar să se comande armament întrucât România ducea lipsă de așa ceva.
„De la războiu încoace, noi am făcut prea puține comenzi de materiale de războiu. În acest timp însă, națiunile prietene și vecine rezervaseră sume mari în buget pentru înzestrarea armatei, iar unele țări cheltuiseră pentru nevoile oștirii lor până la jumătate din suma totală bugetară“, explica el.
Mai departe, dezvăluia care sunt amenințările. „În această perioadă de timp de după războiu, noi suferisem două atacuri de peste Nistru; vecinii de la Est erau în agitație militară continuă, iar ulterior, în alte două-trei rânduri, se proiectase ca, prin atacuri contra vecinilor lor, să producă o diversiune în mizeria și desordinea lor dinăuntru“.
Fabrica Škoda, spune Henri Cihoski, a făcut mai întâi un prototip din fiecare model de tun, iar după aprobarea sa, urma să treacă la fabricarea în serie. Urma ca la 31 decembrie 1934, întreaga comandă să fie gata, însă s-au sistat comenzile „alimentate de persoane interesate în cauză. Se muncise mai bine de un an de zile“.
Acuzat că nu s-a făcut licitație publică și nu s-a apelat la alte fabrici europene, generalul a spus că nu s-a făcut licitație întrucât în materie de furnituri militare, legea contabilității publice îi scutește de așa ceva.
Întrebat de ce s-a apelat la fabrica din Cehoslovacia, generalul a explicat că nu aveam utilajele necesare pentru a produce tunuri variate, nici personalul tehnic și nici brevet. „Din toate comenzile de la acea epocă nu s-ar fi putut executa în țară decât puștile mitraliere. Adevărata nenorocire însă a fost sistarea contractului, din care cauză, după trei ani nu am primit nici o țeavă de tun“.
„Dacă nu ne dau germanii ceea ce cerem, nu putem merge pe front“
România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial cu armament vechi și puțin, iar capacitatea combativă a Armatei Române a fost determinată și de armamentul de care au dispus trupele în luptă. Dacă armamentul pentru infanterie nu a ridicat probleme deosebite, spunea istoricul militar Alesandru Duțu, care a scris mai multe cărți despre Armata Română în timpul conflagrației mondiale, cel pentru artilerie a fost insuficient, în special cel de mare calibru și cel anticar. La rândul lor, puținele blindate s-au dovedit a fi depășite, atât fizic, cât și moral. „Pierderile mari înregistrate în anumite perioade ale luptelor au făcut ca nevoile Armatei să nu poată fi acoperite de producția proprie de armament. Producției proprii de armament i s-au adăugat importurile din Germania“, spunea istoricul.
„În ţară se plătește totul“
La 23 martie 1943, Ion Antonescu preciza în Consiliul de Colaborare: „Completarea planului de înzestrare se va face în special prin comenzi în Germania spre a se economisi bani şi materii prime. Comenzile din Germania sau le plătim dacă câștigăm războiul sau se acoperă din datoriile pe care Germania le are faţă de noi. În ţară se plătește totul. În plus, prin comenzile în străinătate nu consumăm materia primă pe care o putem folosi la nevoile economiei naţionale. Acesta este principiul de bază. Dacă nu ne dau germanii ceea ce cerem, nu putem merge pe front“.
Ca urmare, până la 21 decembrie 1943 au fost importate, în baza planului Olbenbann, pistoale automate, pistoale mitralieră, puști mitralieră, mitraliere, aruncătoare grenade de armă, tunuri anticar, tunuri de asalt; tunuri obuziere, autocamioane, tractoare, autoturisme și remorci etc.
Efortul financiar pentru înzestrarea Armatei s-a ridicat în perioada 1920-1940 la 107 miliarde de lei, adică 5,35 miliarde anual. În perioada 1940-1943, suma a fost de 301 miliarde de lei, adică 100,3 miliarde anual.
Surse: Adevărul, Lecția de istorie
