VLADA BLÂNDU, elevă în clasa a 11 la școala din satul Starosillea (Frumușica Veche) raionul Sărata, regiunea Odesa, Ucraina
Când eram mai mică și mergeam cu bunica la biserică, ea îmi arăta clădirea situată nu departe de lăcașul sfânt și-mi spunea că “e școala românească”. Acea clădire a slujit mult timp satului, a fost prima școală adevărată în sat și a fost construită de statul român la mijlocul anilor ’30 ai secolului XX. Acea școală a fost cuibul de înțelepciune al neamului. Anume acolo buneii noștri au învățat cine sunt eroii poporului român și din ce neam destoinic facem parte.
După construirea unei școli noi, clădirea veche a școlii a fost reprofilată ca grădiniță de copii. La acea grădiniță de copii au mers părinții mei și toți o numeau ”Școala românească”. Era grădiniță de stil sovietic, dar mergeau încolo urmașii lui Ștefan cel Mare, așa se numeau părinții mei, iar noi, generația de azi, suntem urmașii lor. Populația satului păstrează cu sfințenie multe cântece și legende despre eroii neamului. Eroii naționali sunt vitejii la care se aliniază întreg neamul. Slava lui Ștefan cel Mare este demnitatea și mândria noastră de neam. Basarabia de Sud este acea zonă a României unde despre Ștefan cel Mare se vorbește cu măreție, cu demnitate. Aici, în sud, la Catlabuga, cu 530 de ani în urmă, Ștefan cel Mare i-a înecat pe turci în mocirlă. I-a biruit pe turci, câștigându-și astfel slava de luptător al creștinătății. A luptat 47 de ani împotriva tuturor celor care râvneau pământurile Moldovei, dar mai ales luptele cele mai sângeroase au fost în zona de sud, aici, unde sunt cetățile și porturile, care deschideau porțile Țării Moldovei spre toată lumea. Strămoșii noștri au făcut parte din acel neam de bărbați viteji ai neamului care l-au urmat pe Ștefan cel Mare timp de 47 de ani, apărând creștinătatea, apărând ortodoxia. Domnul Moldovei întruchipează în sine istoria neamului românesc. El s-a sacrificat pe altarul credinței creștine în lupta împotriva necredincioșilor turci. Luptele duse de el sunt luptele care ne-au slăvit pe noi toți ca neam de oameni viteji.
Slava, adunată de poporul român la sfârșitul secolului XV, a slujit ca piatră de temelie în educarea și formarea altui domn cu renume, Mihai Viteazul. Îi desparte pe acești doi viteji și dârji oameni ai neamului un secol. 100 de ani. Poate că atunci când vorbim despre o viață de om, 100 de ani e mult, dar când vorbim despre istoria unui stat, 100 de ani e o perioadă destul de scurtă. Revoltele anti-otomane de la sfârșitul secolului XVI îl determină pe Mihai Viteazul să pună mâna pe sabie și să pornească o ofensivă generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile ocupate de turci de pe ambele părți ale Dunării. Mihai Viteazul este cea mai mândră figură a trecutului nostru. El izbutește nu numai să înlăture suzeranitatea turcească, dar unește sub mâna sa cele trei țări românești: Țara Românească, Moldova și Transilvania. Măcar că această unire n-a durat mult, el rămâne un simbol al idealului urmărit de neamul nostru până în prezent. Întreaga creștinătate l-a privit ca pe un eliberator. El ne-a lăsat spiritul politicii sale și avântul cuceririlor și izbânzilor.
Mai mulți domnitori ai neamului românesc au ocupat pe rând scaunul domnesc din Țara Românească și Moldova. Nu era nici o deosebire de neam, cultură, limbă, obiceiuri. Unicul lucru ce despărțea aceste teritorii era frica atât a Europei, cât și a Turciei, de a ne vedea țară mare monolită. Poate că aceasta și astăzi este principala cauză pentru care poporul român este dezmembrat în mai multe părți.
După război, am fost rupți cu sila din trupul țării, dar n-am dispărut ca neam. Memoria neamului ne-o păstrează cimitirele. La cimitirul din sat sunt multe locuri pline de istorie: ”Mormântul eroilor”, ”Groapa obștească”, ”Mormântul lui Maxim Blându”. Fiecare din ele își are istoria sa, dar împreună constitue destinul nostru comun. În ”Mormântul eroilor” sunt îngropați militari români căzuți în lupte în împrejurimile satului în timpul războiului. În ”Groapa obștească” zac cadavrele oamenilor din sat secerați de foametea adusă de comuniști după război. Mormântul lui Maxim Blându este mormântul străbunelului meu, care a fost arestat după război și bătut în închisorile bolșevice, unde a și murit. A fost soldat în armata română în timpul războiului. Fotografia de pe obeliscul de pe mormântul lui îl prezintă în uniformă de militar al armatei române. Fotografia este luată din albumul de familie al bunicii mele Blându Iulia. Este identitatea mea de neam cu cei de peste Prut.
Cultura, limba și eroii naționali ne identifică pe toți românii, împrăștiați de vitrejiile soartei prin întreg spațiul european. Fac parte din mândrul și gloriosul neam românesc și este o cinste pentru mine.
Acest material a obținut premiul III pe regiunea Odesa la cea de-a doua ediție a concursului de eseuri pentru tinerii români din Ucraina “Identitate românească în spațiul european”, dedicat Zilei Naționale a României.
Concursul este parte a unui proiect organizat de Asociația Convergențe Europene, Asociația Eurocentrica și Centrul Român pentru Inițiativă Socială, cu sprijinul consulatelor generale ale României la Cernăuți și Odesa.
