ODESA: UN DRUM PRIN DEȘERTUL ISTORIEI…

ODESA: UN DRUM PRIN DEȘERTUL ISTORIEI…

Daniela Juminscaia, Colegiul Agricol din Cetatea Albă, regiunea Odesa, Ucraina, originară din satul Frumușica-Veche (Starosillea), raionul Sărata

În pămînturile situate azi între Dunăre, Nistru și Marea Neagră, cele care sunt în componența regiunii Odesa, mai sunt multe sate în care locuiesc conaționali de-ai mei. Adică cei de-un neam cu mine, care vorbesc aceeași limbă română, au aceleași tradiții, obiceiuri populare rămase din moși-strămoși. Am scris mai sunt, fiindcă unele localități, peste ani, au dispărut de pe fața pământului, în altele, schimbându-se generații, azi se vorbește rusește sau ucrainește. Unul dintre satele care au supraviețuit este situat în raionul Sarata, regiunea Odesa, nu departe de hotarul cu Moldova. Îi spune Starosillea. Așa a fost războtezat din Frumușica-Veche. Originară a acestui sat din sudul Basarabiei sunt și eu, cea care am decis să fac un drum prin deșertul istoriei.

După 1812, basarabeanului i-a fost mereu frică de istorie. Nu a avut de unde își cunoaște trecutul, nu întotdeauna a putut a înțelege prezentul. Evenimentele, precipitate virulent și tumultuos peste destinul său, i-au învălmășit existența. Aproape două secole, basarabeanul se află în căutarea propriei identități, încearcă să se opună forțelor ce vor să-i schimbe obârșia, limba, sufletul. Pentru basarabeni, limba română, diploma noastră de noblețe, a fost patria comună cu cea a românilor de pretutindeni, a fost și a rămas țara care nu poate fi schimbată niciodată, cu niciun preț. Pentru că, fără această Patrie – Limba Română -, noi nu mai suntem Noi.

Instinctul național al basarabeanului, care are la temelie sentimentul curat și demn al originii sale, l-a îndemnat, orice s-ar fi întâmplat în decursul secolelor, să gândească, să viseze, să spere la vremuri mai bune, descătușate, libere cu adevărat.

Opunându-se forțelor ce au încercat să-i schimbe sufletul, basarabeanul a mai păstrat câte ceva din zestrea spirituală a neamului, dar nu este auzit. Îmi amintesc cu drag de acele minunate povești pe care mi le spunea bunica înainte de somn. Apoi, discuțiile cu ea despre diferite tradiții și obiceiuri care ne însoțesc îndisolubil pe parcursul vieții. Fiind mică, așteptam cu nerăbdare sărbătorile de iarnă, pentru a merge cu colinda, cu uratul, împreună cu alți copii, pe la casele gospodarilor. Dar toate au rămas ca o amintire dulce. În prezent, când vin copiii la casa bunicii s-o colinde, te apucă jalea și disperarea auzindu-i colindând în limba ucraineană. Acesta este acel gol istoric, deșertul arctic al neamului, care înaintează virtiginos în spațiul nostru basarabean. Poate că unicul lucru ce se mai păstrează în acel gol este Miorița culeasă de V. Alecsandri din folclorul nostru comun și transmisă din generație în generație, și păstrată ca o comoară a sufletului de către băștinași.

Mii de ani, am trăit ca un popor unic, ca timp de 70 de ani să fim despărțiți, să pierim ca într-un deșert. Am fost identici, mai suntem, dar nu știm cât timp vom putea supraviețui identității noastre. Și, fiind identici, ne plângem fiecare destinul cu gândul la frații noștri de departe.

Amestecul civilizației a redus mult numărul tradițiilor și obiceiurilor, colindele, urăturile specifice localității noastre. Pe de altă parte, se sting din viață cei care au fost purtătorii neprețuitului tezaur, preluat de la părinți și bunei. Generațiile născute după cel de-al Doilea Război Mondial, în perioada sovietică, au fost educați pe baza altor valori și tradiții ca un popor sovietic, nu ca patrioți ai neamului. Avem sate în care în ultimii 60-70 de ani, cam cât ar dura o viață de om, a dispărut nu numai tradiția populară și folclorul românesc autentic, dar chiar și limba română.

Prin cele spuse până aici, am vrut să afirm că noi, basarabenii, am ajuns la o limită, dincolo de care, dacă trecem, nu vom mai avea ce lăsa moștenire copiilor și nepoților noștri. Am în vedere zestre spirituală, nu bani, apartamente și mașini de lux. Dacă se vor îndura de noi puterile naturii, mai avem la îndemână câteva decenii să facem ceva pe făgașul pomenit mai sus.

Să pornim prin deșertul istoriei, ca să refacem acest gol, să murim împăcați în noua respirație a Basarabiei noastre, atât de tragic înstrăinată, dar niciodată pierdută. Să nu uităm că numai pe ele, pe aceste misterioase căi, putem merge, în deplină siguranță, spre Nemurire.

Acest material a obținut premiul II pe regiunea Odesa la cea de-a doua ediție a concursului de eseuri pentru tinerii români din Ucraina, Serbia și Bulgaria “Identitate românească în spațiul european”, dedicat Zilei Naționale a României. Concursul este parte a unui proiect organizat de Asociația Convergențe Europene, Asociația Eurocentrica și Centrul Român pentru Inițiativă Socială, cu sprijinul consulatelor generale ale României la Cernăuți și Odesa.