Sunt un veteran al politicii monetare a Băncii Naționale. Am început în 1990, în ziua desprinderii Băncii Comerciale Române, când Banca Națională și-a asumat rolul de bancă centrală modernă, aliniată standardelor internaţionale. Mulţi ani au trecut de atunci, iar România de azi nu mai are aproape nimic în comun cu țara care s-a rupt de economia de comandă; progresul a fost uluitor, să nu uităm că în 2000 salariul mediu net nu era încă 100 de euro lunar, iar astăzi el este de peste 1100 de euro lunar. Un salt uriaș, care, e drept, nu s-a împărțit egal la toată lumea. Nici nu avea cum. Egalitarism există doar în sărăcie, scrie Eugen Rădulescu, consilier al guvernatorului BNR.
Nici discuțiile pe teme macroeconomice nu mai seamănă cu cele de acum 35 de ani. Îmi amintesc că, la vremea aceea, lupta cea mare în privința politicii de dobânzi era pentru a explica, nu doar publicului, ci și decidenților, că prin creșterea ratelor dobânzilor inflația scade, nu crește, întrucât cererea agregată se restrânge și prin urmare taie suflul creșterii prețurilor. (Atunci, părerea prevalentă era că dobânda mai mare creşte costurile şi, „automat”, şi preţurile.) Am depășit vremea aceea, este în general acceptată ideea că, dacă există presiuni inflaționiste, antidotul natural este creșterea ratelor dobânzilor.
Cu toate acestea, este greu de reprimat iluzia că dezechilibrele din economie pot fi rezolvate cu bagheta magică a unor soluții, pe cât de simple, la prima vedere, pe atât de populare. Una din aceste soluții ce apare recurent este aceea că reducerea ratelor dobânzilor poate rezolva, prin simpla bunăvoință a diriguitorilor băncilor centrale, probleme spinoase în eternul joc dintre cerere și ofertă.
Nu e vorbă, oriunde pe fața pământului decidenții politici își doresc soluții comode la probleme grele. Săptămânile trecute președintele Statelor Unite era furios că Sistemul Rezervelor Federale (Fed), banca centrală a țării, s-a arătat insensibilă la pledoaria înfocată a administrației în favoarea unei reduceri a ratelor dobânzilor, pe care Fed nu a făcut-o. Motivele băncii centrale sunt foarte solide, iar președintele SUA a înțeles mai demult că, de fapt, nici nu s-ar putea altfel, în condițiile date. Da, președintele l-ar putea destitui pe șeful băncii centrale, dar efectele unei asemenea decizii ar fi atât de devastatoare, încât chiar și impulsivul Donald Trump și-a luat gândul. Pur și simplu banca centrală apără restabilirea echilibrului macroeconomic fundamental, iar reducerea ratelor dobânzilor, dacă s-ar produce așa ceva, fără să fie întrunite condiţiile care să o recomande, s-ar întoarce brutal şi rapid împotriva obiectivelor enunțate de administrație.
Dar să ne întoarcem la oile noastre. Articolul de faţă pune în discuţie politica de dobânzi promovată de Banca Națională în aceste vremuri tulburi. Voi încerca să arăt că, în realitate, condiţiile interne şi externe lasă foarte puţină marjă de manevră bancii centrale, în demersul său, consfinţit prin lege, de a proteja echilibrele macroeconomice. Sau, altfel spus, (şi) la noi dobânzile sunt o consecinţă, nu o cauză a problemelor. La noi, elefantul din încăpere este deficitul bugetar; fără reducerea lui la standardele Uniunii Europene, nu există vreo cale mai puţin dificilă spre bunăstare de durată.
1.Implicaţii ale deficitului bugetar scăpat de sub control asupra cererii agregate
Banca Națională menține de ceva vreme neschimbată rata de politică monetară, la 6,5%. Este un nivel relativ înalt, care depășește rata inflației. De altfel, dobânzile real pozitive sunt o condiţie necesară, nu suficientă, pentru contracararea presiunilor inflaţioniste. Expectativa băncii centrale, adică decizia de a nu mai reduce ratele dobânzilor, deşi inflaţia a dat, o vreme, semne de scădere, a fost explicată în repetate rânduri prin incertitudinile legate de perspectivele macro-economice, care au două surse fundamentale: ansamblul situaţiei internaţionale (război la graniţă, tensiuni comerciale între Statele Unite şi Uniunea Europeană, conflictul dintre Israel şi Hamas şi Iran) şi dezechilibrul intern, cauzat de deficitele gemene, bugetar şi de cont curent.
Pe plan intern, marea problemă este deficitul bugetar. România a intrat în procedură de deficit excesiv încă din 2019, dar pandemia a suspendat măsurile de corecţie, iar autorităţile de la Bucureşti s-au dedulcit tot mai adânc la minunea satisfacerii excentricităţilor politice pe seama umflării deficitului public, până am ajuns la neverosimilul nivel de 9,3% din PIB în 2024 – adică, într-un un an fără vreo criză iminentă, alta decât cea generată tot de clasa politică, a cărei raţiune a fost anesteziată de numărul mare de alegeri.
Doar că un deficit bugetar de această magnitudine este practic negestionabil. Noi avem venituri bugetare sub 30% din produsul intern brut (PIB), faţă de o medie europeană de aproape 40%. La acest nivel al veniturilor, un deficit public de peste 9% din PIB înseamnă că, la fiecare 3 lei venituri, statul român are 4 lei cheltuieli! La acest nivel, dezechilibrul se revarsă în întreaga economie.
Deficitul bugetar înseamnă cerere agregată suplimentară. Uneori, această cerere atrage o creștere a producției interne; de această dată, nu a mai fost cazul la noi. PIB a crescut cu doar 0,8% în 2024, ceea ce înseamnă că fiecare procent din PIB deficit public s-a transformat în mai puțin de 0,1% creștere internă, iar restul – în deficit extern. Este deosebit de problematică această stare de lucruri. Ea arată că structura actuală a economiei nu mai corespunde nevoii de creștere, adică stimularea cererii nu se mai duce aproape deloc în plus de producție internă. Pur și simplu, politicile, de sorginte keynesiană, de stimulare a cererii nu merg deloc la noi, aşa cum de altfel nu merg în nicio economie deschisă. Trebuie adoptate politici de stimulare a ofertei, iar pentru asta este necesară o schimbare de paradigmă. Continuarea AICI.
