Daniel Morariu s-a născut în Banatul Sârbesc și mai întâi a învățat să scrie și să citească în românește, pentru ca apoi, de dragul fotbalului, să învețe și alfabetul chirilic folosit în țara vecină. Drumul parcurs fortbalist, de la mămăliga românească din Serbia până la legitimarea la Timișoara, trecând prin buchisirea alfabetului chirilic pe ascuns și a unui ocol albanez, este povestit de www.sport9.ro.
Daniel Morariu s-a născut la Grebenaţ, un sat cu puțin peste 1.000 de locuitori aflat între Bela Crkva și Vârșeț. Localitatea a fost atestată încă din secolul al XIII-lea și a fost dintotdeauna locuită de români. Tatăl fotbalistului este român din Grebenaţ, iar mama sârboaica din Majdanpek. În copilărie Morariu a vorbit pentru prima dată românește, iar școala a făcut-o în limba română. ”Timp de șapte ani, am mers la Școala Generală «Mihail Sadoveanu» din Grebenaţ. Știam să vorbesc și românește, și sârbește, dar știam să scriu în sârbă doar folosind alfabetul latin”, povestește fotbalistul.
Tot la vârsta la care a mers la școală, Morariu a început să joace și fotbal, mai întâi pe maidanele din Grebenaţ. ”Jucam cu ceilalți copii din sat în spatele curților, nu aveam nici măcar pantofi în picioare, jucam desculț”, mărturisește Morariu. După doi ani, un antrenor l-a remarcat și l-a luat la juniorii lui Partizan Belgrad, unde a evoluat timp de doi ani și jumătate.
Pentru că era prea mic pentru a pleca de acasă, fotbalistul din Grebenaţ făcea naveta până la Belgrad, astfel că la un moment dat a fost nevoit să renunțe. Până după ce a absolvit clasa a VII-a, când fotbalul l-a ”transferat” în capitala Serbiei, la FK Cukaricki. ”Am plecat singur de acasă la Belgrad, pentru fotbal. Ultimul an de școală generală l-am făcut acolo, la fel și liceul. A fost greu la început, pentru că nu știam alfabetul chirilic și mi-a fost rușine să le spun profesorilor.
Am căutat caracterele și am învățat singur”, rememorează fundașul stânga.
Fiu de patron de restaurant, crescut cu mămăligă
Fiecare sat de români din Banatul sârbesc are o limbă ”proprie”, în sensul că modul în care se amestecă româna și sârba este unic și specific fiecărei comunități. Pe lângă diferențele de accent, față de româna vorbită în Banatul românesc, localnicii din Grebenaţ au și pronunții diferite, dar și termeni proprii. Unul dintre acestea este ”coliașa”, denumirea tradiționalei mămăligi românești, aliment necunoscut sârbilor. ”Eu am crescut cu mămăligă, la noi i se spune «coliașă». Sârbii nu știu ce e mămăliga, ei nu mănâncă așa ceva. Avem și sarmale la Grebenaţ, dar facem sarmale mici, nu sarmale sârbești”, spune Morariu, cu referire la rețeta tradițională românească de sarmale, cu cât mai mărunte cu atât mai bune, diferite de sarmalele sârbești, făcute una din trei mai mici și puse la cuptor în rântaș.
Totuși, se mănâncă și preparatul tradițional sârbesc cel mai cunoscut în România, pleskavica, și chiar tatăl lui Morariu are un restaurant în sat unde prepară delicatesa din carne. ”Da, avem și pleskavica, chiar tatăl meu are un restaurant unde face pleskavica. Tata are afacerea de mulți ani, de vreo 20-30 de ani. În general, face mâncare pentru comenzi mari, pentru mese de mai multe persoane”, explică fotbalistul.
Fărșangul, ruga cu măști de la începutul lui martie
Spre deosebire de sârbi, care sunt pravoslavi, ortodocși pe rit vechi, românii din Grebenaţ țin sărbătorile religioase conform calendarului gregorian, la fel ca și locuitorii țării noastre. ”La noi Crăciunul este în 25 decembrie, nu ca la sârbi, în 7 ianuarie. Multă lume m-a întrebat noi de ce sărbătorim așa, dar în majoritatea țărilor atunci au Crăciunul, doar sârbii și rușii au în ianuarie”, spune amuzat Morariu.
În bună tradiție bănățeanță, și la Grebenaţ se sărbătorește ”ruga”, doar că la ei se numește ”fărșang”, termen provenit din limba germană. Sărbătoarea cade în fiecare an la începutul lui martie, fără dată fixă, iar în sat fiecare locuitor se costumează. ”De obicei ne costumăm în ceva amuzant, spre exemplu în femeie dacă ești bărbat. Într-un an, cineva s-a costumat în Hitler, și era identic cu el. Dar eu de vreo șapte-opt ani nu am mai participat la Fărșang, pentru că am fost mereu ocupat cu fotbalul”, povestește cu puțin regret fundașul lui ACS Poli.
Deși Grebenaţ-ul este un sat de români din Serbia, localitatea are și un caracter cosmopolit. În sat trăiesc de mulți ani și câțiva japonezi, iar Morariu este bun prieten cu unul dintre ei. ”Am un prieten japonez. Nu m-a învățat niciun cuvânt în japoneză, pentru că nu știe nici el, Tatăl său e japonez, mama lui vietnameză, dar el vorbește sârbește”, își amintește jucătorul despre amicii din sat.
România, vis îndeplinit cu drum prin Albania
Până să ajungă să dea probe de joc la ACS Poli, Morariu a trecut de la FK Cukaricki la Mladi Radnik Pozarevac, iar apoi la KS Lusnhja, în Albania. De aici, soarta i-a deschis ușa spre Timișoara. ”Eu vroiam de mult să vin să joc în România, știam că e un campionat tare, dar nu cunoașteam pe nimeni care să mă aducă aici. În Albania s-a întâmplat acest lucru și acum, la 23 de ani, mi-am îndeplinit visul”, recunoaște Morariu.
Fotbalistului i-a fost mai greu cu limba română literară doar la început. ”Limba de la Grebenaţ e foarte diferită de cea din România, dar acum, după patru luni, am învățat și nu mai îmi e așa de greu”, admite fotbalistul.
