Prea mulți copii neurodivergenți fără diagnostic complet

Prea mulți copii neurodivergenți fără diagnostic complet

DISTRIBUIȚI

Neurodiversitatea este un cuvânt elaborat, care definește, laolaltă, toate modurile atipice diferite în care poate funcționa creierul individual, de la dificultățile de învățare (precum dislexia) până la condițiile de dezvoltare (inclusiv tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție-ADHD). Aceste afecțiuni sunt diagnosticate mai ales în perioada vârstei școlare, aceasta fiind erioada în care diferențele în modul în care funcționează copiii sunt mai evidente (unui copil i-ar putea fi mai greu decât altora să înțeleagă concepte noi, iar altul ar putea avea dificultăți în gestionarea emoțiilor).
În ultimii ani, prin cercetare, TV, film, cărți și strategii guvernamentale, a existat o mai mare conștientizare și înțelegere a autismului. În același timp, potrivit unui studiu recent, în ultimii 20 de ani a existat o creștere de 9 ori a diagnosticelor de autism, în deși în cazul altor condiții de neurodiversitate nu a fost înregistrat același ritm de creștere a diagnosticelor. Asta nu înseamnă că sunt mai puțin răspândite. Multe cazuri sunt diagnosticate incorect sau nu sunt diagnosticate.

Potrivit statisticilor Departamentului pentru Educație privind nevoile educaționale speciale din Anglia, peste 20% dintre copiii cu astfel de nevoi sunt etichetați ca având dificultăți moderate de învățare. Cu toate acestea, ca psiholog de dezvoltare, lucrând în școli din Anglia, am evaluat peste o mie de copii, dar rareori i-am diagnosticat pe copiii cu dificultăți moderate de învățare. Fiecare copil a avut o serie de nevoi specifice care necesită sprijin direcționat, cum ar fi cele evidente în dislexie, sau dificultăți legate de coordonare, simțuri, atenție sau limbaj.

Cu toate acestea, cercetările arată că eticheta „dificultăți moderate de învățare” este folosită excesiv în școli. Când profesorii evaluează copiii fără implicarea unui specialist, nu există o modalitate sigură de a face distincția între dificultățile moderate de învățare și dificultățile specifice de învățare, cum ar fi dislexia.

Acest lucru sugerează că o mare parte a copiilor din Anglia ar putea avea o neurodiversitate nediagnosticată, iar în lipsa unui diagnostic specific acești copii nu vor primi sprijinul de care au nevoie, nu va exista un plan informat și orientat care să îi ajute.

Cum sunt diagnosticate condițiile

În copilărie, diagnosticele sunt, în general, realizate de profesori de specialitate, psihologi de educație, pediatri și alți profesioniști din domeniul sănătății. Pentru ca un diagnostic să fie corect și fiecărui copil să i se acorde sprijinul exact de care are nevoie, lucrătorii din domeniul sănătății și personalul didactic au nevoie de cunoștințe aprofundate.

Faptul că folosim un termen umbrelă – neurodiversitate – pentru a desemna aceste condiții diferite, dar foarte răspândite, demonstrează măsura în care acestea pot părea fie similare, fie, de fapt, se suprapun.

De exemplu, copiii cu autism și dispraxie au adesea dificultăți de coordonare similare. De asemenea, un copil dislexic poate avea și dificultăți de atenție (60% dintre copiii cu dificultăți de citire și 80% dintre copiii cu ADHD sunt raportați că îndeplinesc criteriile pentru a avea atât dislexie, cât și ADHD).

Toate dificultățile diferite pe care le poate avea un copil îi vor îngreuna – în mod individual – să învețe și să înțeleagă cum se simte. Acesta este motivul pentru care cei care lucrează în domeniul sănătății și educatorii, a căror sarcină este să asigure bunăstarea și educația copiilor noștri, trebuie să înțeleagă fiecare neurodiversitate în tot specificul ei.

Lipsa de antrenament

Cercetările arată că, acolo unde există, acești profesioniști au o formare mult prea specifică. Spre exemplu, dislexia este văzută ca fiind de competența profesorilor specialiști,  dispraxia este diagnosticată de ergoterapeutii, iarcu privire la autism și ADHD ultimul cuvânt îl au pediatri și psihologii.

Cu cât profesorii, medicii și profesioniștii cunosc mai multe despre o anumită neurodiversitate, cu atât mai mult pot recunoaște caracteristicile. Totuși, acolo unde știu mai multe despre o singură afecțiune, riscă să confunde simptomele manifestate de copil cu cele ale uneia pe care nu o are.

Adesea, doar o parte din nevoile unui copil sunt investigate, iar un diagnostic poate fi incorect sau incomplet. Dacă atât profesorii, cât și medicii nu sunt pregătiți să recunoască și să înțeleagă neurodiversitatea, iar pe de altă parte, specialiștii sunt atât de specializați, copiii nu sunt evaluați într-un mod holistic, suprapunerea dintre diferitele condiții nu este rezolvată, iar copilul, cu întreaga gamă a nevoilor sale individuale, nu primește suficient ajutor.

Dacă însă specialiștii ar fi pregătiți pentru toate condițiile de neurodiversitate, ar putea stabili o imagine completă a nevoilor fiecărui copil în parte, lucru care l-ar ajuta să primească îngrijirea și sprijinul de care are nevoie atât în ​​educație, cât și emoțional. – Traducere și adaptare după The Conversation

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.