LEGĂTURA DINTRE MCV, FONDURILE UE ŞI DEZVOLTAREA ROMÂNIEI
Angajarea unei politici proeuropene pragmatice bazată pe însuşirea observaţiilor din MCV relative la justiţie, profesionalizarea administraţiei şi restructurarea mecanismului de absorbţie a fondurilor UE, reprezintă probabil singura opţiune a guvernului de la Bucureşti, indiferent de culoarea sa politică curentă sau viitoare. Victor Ponta nu poate neglija aceste concluzii ale Raportului decât cu riscul deteriorării relaţiilor noastre cu UE.
Raportul pe justiţie al Comisiei şi absorbţia fondurilor UE sunt cele două domenii în care performanţele noastre pun în chestiune statutul de ţară membră a Uniunii Europene. Criza politică din 2012 a accentuat această percepţie.
Ultimul raport MCV include referinţe negative din timpul suspendării lui Traian Băsescu. Critice sunt şi observaţiile relative la funcţionarea justiţiei, imunitatea parlamentară, aleşii cu dosare penale ş.a. Când tocmai ne pregăteam să renunţăm la MCV, iată că facem un pas înapoi. Este urmarea crizei politice şi a unei instabilităţi acumulate în aproape un an de confruntări electorale.
Victor Ponta este beneficiarul electoral principal al anului 2012, tocmai de aceea nu poate neglija concluziile Raportului decât cu riscul deteriorării relaţiilor noastre cu UE.
Pe un plan mai general, în mediile publice circulă vorba că tradiţia noastră culturală şi administrativă nu este pro-Europa. Spre deosebire de Polonia, unde cultura catolică a generat o oarece coerenţă administrativă sau de Ungaria, unde cultura protestantă ar asigura o certă orientare pro-europeană, România nu ar beneficia de substratul cultural favorabil unei participări europene specifice. Ar trebui să amintim pesimiştilor de la noi că modernizarea sau „sincronizarea” cu Europa este chiar miza culturii române moderne. De pe la 1829 încoace, fiecare generaţie a făcut câte ceva. Unii unirea, alţii reîntegirea, mai recent integrarea. În raport cu unificarea politică, independenţa naţională sau supravieţuirea ca stat în perioada sovietică, integrarea în UE este un … mizilic. Cu condiţia să beneficieze de o generaţie responsabilă şi dedicată. Aş spune că politicile de dezvoltare româneşti sunt cel puţin tot atât de valide pe cât cele poloneze sau maghiare. Diferenţa constă în infrastructura instituţională a dezvoltării, prezentă astăzi la polonezi, absentă la noi. Se adaugă o intelectualitate dedicată şi activă la ungurii, comodă, suficientă şi chiar defetistă la noi.
Atenţi la penalizările transmise prin raportul MCV şi la efectul lor asupra politicii interne, respectiv corectarea comportamentului politic al actualei coaliţii de guvernare în ce priveşte statul de drept, pierdem din vedere că între funcţionarea justiţiei şi creşterea absorbţiei fondurilor UE este o legătură directă. Combaterea corupţiei este importantă, dar la fel de importantă este impunerea regulilor juridice ale economiei de piaţă care să asigure creşterea de competitivitate a economiei româneşti.
Ultimul raportul MCV este critic. Se putea şi mai rău, având în vedere conflictul politic de la Bucureşti şi rezultatul său imprevizibil. Comisia şi-a rezervat dreptul de a transmite un nou punct de vedere la sfârşitul anului. Prin aceasta ne avertizează că funcţionarea mecanismelor democratice şi atitudinea noii puteri politice faţă de justiţie, după referendumul din 29 iulie şi alegerile generale din 9 decembrie, au o pondere însemnată în calibrarea atitudinii UE faţă de noi.
România are loc în UE în măsura în care statul de drept (justiţia) şi mecanismele democratice (alegeri libere, transfer democratic al puterii) funcţionează. Despre aceasta este vorba în raportul MCV şi această idee o întăreşte epistola din 7 septembrie a lui Barroso. Despre aceste lucruri au discutat Victor Ponta şi Traian Băsescu la Bruxelles pe 14 şi 17 septembrie: concluziile scrisorii lui Barroso, MCV-ul şi întărirea statului de drept, independenţa justiţiei, absorbţia fondurilor europene.
Pentru noi, UE are sens în măsura în care asigură modernizarea şi dezvoltarea economică şi socială a ţărişoarei noastre. Apartenenţa la comunitatea politică, accesul la piaţa comună europeană şi absorbţia fondurilor structurale sunt principalele beneficii ale apartenenţei noastre la Europa unită. Dacă nu folosim aceste instrumente, apartenenţa nu se justifică.
De una singură, România ar evolua impredictibil într-o regiune la rândul său impredictibilă cum este Europa de Sud-Est. Cu Balcanii (Serbia) la sud şi blocul postsovietic (Ucraina) la Est, tentaţiile deviaţioniste sunt mari. A fi în ambele nu se poate. Adică a avea un sistem politic corupt şi a fi membru UE sunt incompatibile. Evidenţa este mai clară la marginea Europei, pentru că marginea este întotdeauna dispensabilă. Costurile aparteneţei la UE sunt mai mici în comparaţie cu orice altă variantă.
Lucrurile sunt cu atât mai evidente în timp de criză şi incertitudini cum este perioada de astăzi. De aceea, pentru a reduce doza de impredictibil şi incertitudine în ce priveşte evoluţia noastră, orice guvern s-ar instala la Bucureşti nu are decât o singură opţiune: creşterea gradului de integrare economică, socială şi politică a României în structurile comunitare. Criza prin care trece UE trebuie privită ca o oportunitate prin care şansele României pot fi mai bine valorificate. Traiectoria Poloniei, de care suntem legaţi de evenimente similare în istoria europeană, este un exemplu de urmat.
Care este reţeta de succes a Varşoviei? Tranziţia de la comunism a fost diferită în cazul Poloniei, dar important este ce s-a întâmplat după admiterea în UE. Astfel, se pot enumera tranşarea unui echilibru politic între conservatorii atlantişti şi liberalii europeni în favoarea ţării, angajarea unei politici proeuropene pragmatice, bazate pe expansiunea unei infrastructuri administrative şi juridice orientată spre creşterea competitivităţii economice în spaţiul comunitar şi spre absorbţia accelerată a fondurilor structurale pentru reducerea decalajelor interne. Polonia nu s-ar fi dezvoltat în absenţa unui echilbru est-vest in politica sa externa, a debuşeului economic european şi în lipsa fondurilor UE.
România nu poate urma un traseu diferit. În cazul nostru, legătura dintre MCV şi absorbţia fondurilor structurale este evidentă. MCV ne somează să consolidăm independenţa justiţiei, în timp ce noi ştim că un sistem juridic şi administrativ pro-Europa este o precondiţie pentru creşterea gradului de absorbţie a fondurilor UE.
Un plus la aborbţie de 1 la sută în 2012 ar fi contribuit la reducerea corupţiei cu 10 la sută, pentru că ar fi antrenat în proces zeci sau chiar sute de funcţionari şi autorităţi centrale şi locale, firme şi întreprinzători români, obligaţi, cu toţii, să respecte procedurile şi standardele UE în materie de management, achiziţii şi lucrări publice. Combaterea corupţiei cu mijloace pozitive, nu doar punitive, ar avea un efect mult mai curativ şi preventiv pentru societatea românească.
Am auzit recent că tradiţia noastră culturală şi administrativă nu este pro-Europa. Spre deosebire de Polonia, unde cultura catolică a generat o oarece coerenţă administrativă sau de Ungaria, unde cultura protestantă ar asigura o certă orientare pro-europeană, România nu ar beneficia de substratul cultural favorabil unei participări europene specifice.
Ar trebui să amintim pesimiştilor de la noi că modernizarea sau „sincronizarea” cu Europa este miza culturii române moderne şi dimensiunea sa a fost în egală măsură ilustrată de adepţii sincronizării cât şi de reprezentanţii culturii critice. Politicile de dezvoltare româneşti sunt cel puţin tot atât de actuale pe cât cele poloneze sau maghiare.
Încât, nu putem concluziona decât că angajarea unei politici proeuropene pragmatice de către Victor Ponta, bazată pe însuşirea observaţiilor din MCV relative la justiţie, sustinerea luptei impotriva coruptiei, profesionalizarea administraţiei şi restructurarea mecanismului de absorbţie a fondurilor UE, reprezintă probabil singura opţiune a guvernului de la Bucureşti, indiferent de culoarea sa politică curentă sau viitoare.
