În primele șase luni ale anului 2026, polițiștii au intervenit la 72.859 de sesizări în contextul violenței domestice. Au fost înregistrate 27.829 de infracțiuni, dintre care peste 15.000 de fapte de lovire sau alte violențe. În aceeași perioadă au fost emise 9.562 de ordine de protecție provizorii, iar instanțele au dispus alte 8.326 de ordine de protecție. Asta înseamnă, în medie, peste 400 de intervenții ale poliției și peste 150 de infracțiuni de violență domestică în fiecare zi.
Aceste cifre nu mai permit să privim violența domestică drept o succesiune de tragedii izolate, ele ne obligă să punem o întrebare mult mai dificilă: câte dintre aceste femei au fost protejate înainte ca violența să se repete și câte au rămas expuse unui agresor despre care autoritățile știau deja că poate reprezenta un pericol?
Potrivit deputatului Raisa Enachi, una dintre cele mai grave componente ale acestor date este reprezentată de încălcarea măsurilor de protecție. În numai șase luni au fost sesizate 811 infracțiuni privind încălcarea ordinelor de protecție provizorii și alte 3.416 privind încălcarea ordinelor de protecție emise de instanțe. Sunt peste 4.200 de situații în care o măsură dispusă de stat pentru a proteja o persoană a fost încălcată. Asta înseamnă mai mult de 23 de încălcări ale ordinelor de protecție în fiecare zi. Cifra trebuie privită dincolo de statistica rece. Un ordin de protecție nu este un simplu document. În spatele lui există, de regulă, o persoană aflată într-o situație de pericol și un agresor față de care statul a stabilit că trebuie impuse anumite limite.
De aceea, valoarea unei măsuri de protecție nu se măsoară doar prin numărul ordinelor emise, se măsoară prin ceea ce se întâmplă după emiterea lor, dacă agresorul este ținut la distanță, dacă încălcarea este identificată rapid, dacă poliția poate interveni imediat și dacă riscul este reevaluat înainte ca o nouă agresiune să aibă loc.
În primăvara acestui an, Parlamentul a adoptat legislația privind prevenirea și combaterea femicidului și a violențelor care îl preced. Legea nr. 53/2026 a fost promulgată la 23 aprilie și publicată în Monitorul Oficial în aceeași zi.
Am fost criticată pentru votul meu împotriva acelei soluții legislative, dar poziția mea nu a fost și nu este împotriva protejării femeilor. Dimpotrivă, tocmai pentru că protecția femeilor trebuie să fie reală, cred că trebuie să avem curajul de a pune întrebarea care vine înaintea oricărei definiții juridice: ce face statul în momentul în care pericolul există deja? Putem defini cât mai precis o faptă după ce ea s-a produs, putem înăspri sancțiuni, putem construi noi categorii juridice și putem condamna, fără echivoc, uciderea unei femei în contextul violenței de gen, dar nimic din toate acestea nu răspunde singur întrebării esențiale: de ce ajunge o femeie să fie ucisă după amenințări, după agresiuni repetate, după sesizări, după intervenții ale poliției sau chiar după emiterea unui ordin de protecție? Aici trebuie să fie centrul politicilor publice.
Datele din primul semestru al anului 2026 ne obligă să revenim la această problemă. Dacă avem mii de ordine de protecție și, în același timp, mii de încălcări ale acestor ordine, atunci nu este suficient să numărăm documentele emise, trebuie să măsurăm câte agresiuni au fost prevenite, cât de repede au reacționat autoritățile, cât de corect a fost evaluat riscul și câte victime au primit protecție efectivă.
Tocmai din această rațiune am inițiat proiectul de modificare a Legii nr. 26/2024 privind ordinul de protecție, prin care am propus ca poliția să poată interveni atunci când există elemente obiective care indică un pericol real, chiar dacă victima, aflată sub presiune, teamă, dependență economică sau control psihologic, refuză în acel moment să recunoască violența, o minimalizează ori nu dorește să formuleze imediat o plângere.
Am propus, de asemenea, instituirea posibilității ca agresorul să fie reținut pentru 24 de ore atunci când sunt îndeplinite condițiile legale și există un risc real și imediat pentru victimă, tocmai pentru ca perioada de după intervenția autorităților să nu rămână un interval în care agresorul se poate întoarce asupra victimei.
O femeie aflată sub amenințare poate fi speriată, poate depinde economic de agresor, poate fi supusă controlului psihologic, poate minimaliza ceea ce i se întâmplă sau poate refuza, temporar, să facă un pas împotriva celui de care se teme. Tocmai de aceea, absența unei plângeri nu trebuie confundată automat cu absența pericolului atunci când există elemente obiective care indică un risc real.
La fel de important este ca statul să poată crea o separare efectivă între victimă și agresor atunci când situația o impune, folosind toate instrumentele pe care legislația procesual-penală le permite. Scopul nu trebuie să fie doar consemnarea incidentului, ci reducerea imediată a riscului ca agresorul să revină și să transforme amenințarea într-o nouă agresiune.
Am susținut, de asemenea, că trebuie să existe răspundere atunci când autoritatea competentă ignoră, cu știință sau printr-o culpă gravă, un risc evident și nu folosește instrumentele legale pe care le are la dispoziție. Nu putem construi un sistem în care întreaga povară a declanșării protecției cade asupra unei femei aflate sub amenințare, în timp ce o evaluare superficială a riscului sau o inacțiune instituțională rămâne fără consecințe.
În primele șase luni ale anului, monitorizarea electronică a agresorilor a fost dispusă în 3.723 de situații, dintre care 2.054 în cazul ordinelor de protecție provizorii și 1.669 în cazul ordinelor emise de instanțe. Acest instrument nu poate fi soluția pentru fiecare caz, dar acolo unde este justificat de nivelul de risc, tehnologia poate face diferența dintre o interdicție înscrisă pe hârtie și o încălcare detectată rapid.
Iar aici trebuie să schimbăm și modul în care evaluăm performanța autorităților statului. Nu este suficient să spunem că am emis mii de ordine de protecție. Trebuie să știm câte au fost respectate, câte au fost încălcate, în cât timp au reacționat autoritățile, câte victime au fost contactate ulterior și câte situații de risc ridicat au beneficiat de monitorizare și intervenție efectivă. Legea nr. 36/2026 a adus deja modificări importante în această zonă, inclusiv obligații suplimentare privind informarea victimelor și posibilitatea solicitării unui nou ordin de protecție în anumite situații. Dar orice lege trebuie judecată, în final, prin rezultatele pe care le produce în viața oamenilor.
Nu am votat împotriva protejării femeilor, am votat împotriva ideii că redefinirea juridică a crimei poate ține locul prevenirii ei. Victimele trebuie protejate, iar agresorii trebuie sancționați. Nu contest niciuna dintre aceste obligații ale statului. Contest însă ideea că putem considera problema rezolvată doar pentru că am găsit o formulare juridică mai precisă pentru tragedia care s-a produs. Adevărata probă a unui sistem de protecție nu este cât de bine poate descrie o crimă după ce femeia a fost ucisă, adevărata probă este dacă statul a fost capabil să recunoască pericolul înainte de crimă și să acționeze suficient de repede pentru a o împiedica.
De aceea, prioritatea trebuie mutată către momentul anterior tragediei, către femeia care încă poate fi salvată, către ordinul de protecție care trebuie să producă efecte reale, către agresorul care trebuie oprit înainte de a reveni și către instituția care trebuie să răspundă atunci când ignoră un risc evident. Protecția juridică își pierde sensul dacă devine deplin vizibilă abia după ce victima nu mai poate beneficia de ea. Consider că statul trebuie să ajungă înaintea agresorului, nu după. Nu după o nouă agresiune. Nu după încălcarea unui ordin de protecție. Nu după o nouă sesizare. Și, mai ales, nu după crimă.
Adevărata măsură a protecției nu este felul în care reacționăm după o crimă, ci numărul crimelor pe care reușim să le împiedicăm, își explică punctul de vedere Enachi.
