Rădăcini viguroase ale neamului

Rădăcini viguroase ale neamului

ANGHEL ARTIOM, clasa XI-a, Școala de Cultură Generală de treapta I-III din satul Starosilia (Frumușica Veche), raionul Sărata, regiunea Odesa, Ucraina.

Acest material a obținut premiul I pe regiunea Odesa la cea de-a doua ediție a concursului de eseuri pentru tinerii români din Ucraina “Identitate românească în spațiul european”, dedicat Zilei Naționale a României. Concursul este parte a unui proiect organizat de Asociația Convergențe Europene, Asociația Eurocentrica și Centrul Român pentru Inițiativă Socială, cu sprijinul consulatelor generale ale României la Cernăuți și Odesa.
Locuiesc în satul de baștină Starosilia. Până după război, denumirea satului a fost Frumușica Veche. Azi, nimic nu ne aduce aminte de acea numire frumoasă. Satul în prezent are un nume ce nimic nu spune. Un nume ucrainizat și străin pentru noi.
Sunt fiu de basarabean. Prin actele domnești de prin secolele 16-17, des se întâlnește familia Anghel, dar niciodată nu mi-a venit în gând să-mi caut rădăcinile neamului. Ele sunt îngropate adânc în istorie. Flacăra comunismului a ars toate tulpinile vertiginoase ale neamului, lăsând vii numai rădăcinile. Buneii de pe tată, Anghel, sunt originari din zona centrală a Moldovei. Pe timpul URSS, hotarele dintre republicile unionale existau numai pe hârtie, în realitate, nu era nicăieri nici un semn de distincție între localități și teritorii. Fiind rupt de la România, teritoriul rămas între Prut și Nistru nu simțea pericolul ce îl aștepta mai departe. După anii 90 ai secolului XX, drama basarabenilor se agravează mult. Despărțiți artificial de niște hotare arbitrare, buneii paterni, Anghel, au rămas în Republica Moldova, părinții mei – în Republica Ucraina. Hotarele dintre aceste republici au fost delimitate încă după război, dar, după anii 90, din an în an, se pierde mai mult și mai mult legătura dintre rude, se pierde identitatea noastră de neam. Hotarul tras între aceste două teritorii cu un trecut istoric comun este o crimă față de populația băștinașă sud-basarabeană. Norocul nostru e că au rămas vii rădăcinile, care mai dau naștere la puiet sănătos.
Rădăcinile pământului natal și ale neamului sunt buneii și străbuneii noștri, care de veacuri au trăit pe aceste meleaguri. Bunelul meu de pe mamă, Filimon Cocoș, este o candelă aprinsă pentru familia mea, care ne povestește, plângând, despre tragedia bolșevică, cea care l-a despărțit de sora Fima, ea plecând după război în România, el rămânând în Basarabia și îndurând toată batjocura noului regim de colectivizare, impus de Moscova. Fiind un singur popor, vorbind aceeași limbă, au fost despărțiți în trei părți: România, Republica Moldova și o parte a neamului unită la Republica Ucraina. Neamul nostru a fost divizat artificial în români și moldoveni. Bunicul meu, născut în Regatul României, devine după război moldovean. Sora și fratele duceau corespondența în aceeași limbă, dar cu numiri diferite. Se înțelegeau de minune. Care era deosebirea dintre cele două limbi, română și moldovenească, nimeni nu poate lămuri până în prezent. Rădăcinile adânci și puternice ale bunelului au dat vlăstari sănătoși, care, la rândul lor, au dat alt puiet, generația de azi, care vede și înțelege corect identitatea noastră de neam și acele nedreptăți istorice care ne-au despărțit cu mulți ani în urmă.
După război, neamul nostru a fost trecut prin sita bolșevică. Gospodarii au fost duși în Siberia să construaiască rușilor fabrici și uzine, să sape sonde de gaz și petrol. Tineretul a fost dus la minele din Donbas la scos cărbune. Cei ce au rămas la baștină și s-au opus colectivizării au fost omorâți prin înfometare. Țăranilor li s-a confiscat pâinea și sărmanii mureau ca muștele. Bunelul Filimon ne povestește că a mâncat coajă de copaci, lobodă, știr, rădăcini de plante. Căutau pe deal pomușoare, fructe pădurețe și așa a scăpat de foametea artificială din anii colectivizării.
Prin multe a trecut, dar limba maternă a păstrat-o și ne-a transmis-o ca pe o făclie a neamului. Aceasta este prima dovadă a identității noastre. Poți să-i iei omului orice, dar el rămâne vânjos ca stâlpul, deoarece rămâne cu speranța că totul va fi recuperat cu timpul. Dar, dacă i-ai luat limba, se dispersează prin marea de limbi și își pierde identitatea. Devine om fără rădăcini.
Poate că unicul lucru care ne mai unește pe toți la o masă a neamului este Mihai Eminescu. Poet și publicist pe care fiecare îl trage la turta sa și fiecare se bate cu pumnul în piept că Eminescu e al lui.  Numai Eminescu, Luceafărul, privește rece din cer la prostia omenească și scânteie cu nedumerire: ”Oare lumea n-a citit verdictul meu spus semenilor la Putna, că suntem identici: Suntem români și punctum!?”
Mihai Eminescu, în unul din articolele sale, scrie despre fatala dezbinare dintre Matei Basarab și Vasile Lupu care, dacă n-ar fi existat, țările noastre ar fi azi la înălțimea Franței sau Germaniei. Eminescu a fost profetul, care a văzut și simțit cu sufletul tot ce era legat de neamul românesc. El spune că naționalitatea trebuie să fie simțită cu inima și nu vorbită numai cu gura.  Ceea ce se simte și se respectă adânc se pronunță arareori. (Mihai Eminescu. Opere politice. Editura Timpul. Iași. 1997).
Eminescu a iubit Basarabia și țăranul basarabean și azi putem înțelege lesne de ce anume. Țăranul basarabean a îndurat toate nenorocirile care s-au abătut asupra pământurilor dintre Dunăre și Nistru, dar, ca pasărea Phoenix, renaște din cenușă, păstrând tezaurul neamului nostru. Țăranul a păstrat obiceiurile și tradițiile străvechi și le transmite cu dragoste și mândrie urmașilor săi. Orașul dispersează, satul conservează tot ce e legat de neam și suflet. Țăranul este făclia identității noastre, este rădăcina neamului. Eu sunt nepot de țăran basarabean. Eminescu spunea că se mândrește că este român. Eu spun că sunt mândru că fac parte din acelaș neam cu Eminescu, deci suntem identici și pentru mine e o cinste mare.