Scriu acest text că răspuns la solicitările mass-media și ale numeroșilor cetățeni care încearcă să înțeleagă o serie de fenomene reprobabile din sănătate și educație, care au apărut la vedere mai recent în societatea noastră. Dincolo de unele comentarii succinte pe care le-am făcut în mass-media, am și așteptat să treacă un pic valul polarizărilor excesive, pentru a putea avea o imagine rațională de ansamblu. În unele segmente voi încerca să explic lucruri de specialitate oarecum mai complicate (ex. ”evidence-based practice”, model bio-psiho-social), dar într-un limbaj cât se poate de simplu. Sper să reușesc!
Cadrul general
Într-o structură colectivistă care domina și încă domină ușor societatea românească, instituțiile sunt guvernate de șefi și de părerile/regulile lor, într-o complicitate a relațiilor personale și a concentrării puterii, care diminuează și/sau invalidează regulile comune explicite.
Acest profil psihocultural mai vechi este acum în fază de disoluție, fără însă să apucăm încă să construim, prin cooperare și încredere, instituții moderne, guvernate de valori și reguli agreate în comun, în care cei din poziția de putere sunt proiectați ca reprezentanții celorlalți, iar puterea este distribuită, pentru a nu putea fi concentrată în abuzuri.
Din punctul meu de vedere, fenomenele pe care le-am văzut în ultimul timp în educație (ex. hărțuire/discriminare) și sănătate (ex. practici medicale discutabile), mai accentuate în această vară, se înscriu în aceste schimbări psihoculturale paradigmatice din societatea noastră. Într-adevăr, disoluția vechilor structuri a scos și scoate în evidență practici individuale reprobabile, adesea mai tolerate în paradigma psihoculturală veche. În acest sens, folosind o analogie medicală, România este acum bolnavă, cu tabloul clinic la vedere! Sigur că demersurile legale și etice se vor pronunța asupra acestor situații individuale, dar eu sper să onorăm suferințele individuale și prin accelerarea procesul de construcție a noilor instituții moderne, după un diagnostic cinstit și rațional, nu prin acuzații politice (când de fapt toate partidele majore au fost în ultimii ani la putere), defense sau acuzații de breaslă (incorecte în abordare) sau simple truisme (ex. „legea trebuie aplicată”, „să nu generalizăm” etc. – care nu aduc schimbarea). În acest sens, păstrând analogia medicală, construcția noilor instituții are însă nevoie de noradrenalină!
Despre sistemul de sănătate
În sănătate, pe lângă dezvoltările de infrastructură, care se întâmplă de o vreme în direcția bună, este nevoie de o schimbare în mentalitatea resursei umane – atât prin formarea academică, cât și prin educația continuă –, pe linia practicii validate științific/bazate pe dovezi (”evidence-based health practice”). Asta cu atât mai mult cu cât societatea a înțeles și a acceptat salarii decente în sistem (cel puțin pentru medici) și, așadar, la schimb, este timpul unei schimbări de mentalitate în sistem. Practica validată științific înseamnă că orice decizie individuală se ia personalizat față de pacient, într-un model bio-psiho-social, (1) pornind de la ghiduri/protocoale clinice (bazate de studii riguroase), (2) filtrate de experiența specialistului (asta pentru că nu există ghiduri/protocoale pentru orice caz individual) și (3) adaptate la profilul psihologic al individului (ex. valori/așteptări).
În paradigma psihoculturală veche, „experiența” specialistului (mai ales a șefilor – ”eminence”) domina, prin poziția de putere, toate celelalte componente ale practicii validate științific, deși știm că expertiza este componenta care contează din experiență, fără de care aceasta din urmă înseamnă doar simpla trecere a timpului, dublată de iluzia cunoașterii. Asta făcea ca ghidurile/protocoalele să nu controleze ca mecanism primar cu adevărat practica clinică în țară, cu unele excepții, în ciuda unor angajamente declarative pentru practica validată științific.
Analiză de caz (”Eminence” vs. ”Evidence-Based”). Dincolo de numeroasele studii care susțin o tensiune între structura colectivistă și practicile de sănătate validate științific (pe unele le-am prezentat/discutat în diversele studii/conferințe), m-am ciocnit și personal de lumea colectivistă din sănătate. Când m-am întors în țară în 2004, urmând practicile văzute într-o instituție de top la nivel internațional – Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, unde am fost postdoctorand/cercetător în ”Biobehavioral & Integrative Medicine Programs”, iar din 2009 sunt ”adjunct professor” – am fost printre primii care am militat în țară pentru nevoia practicilor de sănătate validate științific (cu analize făcute încă din 2000) și, din nevoia unor abordări comprehensive, am inițiat primele studii clinice din țară care au comparat psihoterapia și medicația pentru diverse tulburări psihice (în colaborări mai neobișnuite atunci: psihologi-psihiatri). Psihologia este o componentă importantă a sănătății, dar elementul major din sănătate este medicina. Dacă în psihologie am reușit unele schimbări pe această linie – nu suficiente însă nici aici -, în relația cu tratamentele comprehensive (biomedicale-psihologice) progresul a fost chiar mai lent. Asta și pentru că apăreau mereu mecanisme de putere prin care se angajau cu implicarea autorităților susținerea unor demersuri psihologice sau comprehensive care nu se înscriu în practici de sănătate validate științific. Mai mult, autoritățile au girat și girează prea ușor și fără educarea societății ocupații pseudoștiințifice în zona de sănătate – psihologică și medicală -, care vor face prăpăd în anii care vin, accentuând problemele pe care le vedem acum în sănătate.
Cred că este timpul ca în tot sistemul de sănătate (nu doar în puținele insule de excelență, unde acest lucru se manifestă deja) să implementăm programatic și pragmatic noua paradigmă a instituțiilor moderne, grevate serios de practica de sănătate validată științific, care:
Protejează pacientul – acesta având astfel acces la cele mai avansate tratamente bazate pe cercetare, personalizate apoi prin experiența-expertiza clinicianul sensibilă la nevoile sale psihologice.
Protejează specialistul în sănătate – care mereu poate justifica decizia pe baza protocoalelor/ghidurilor și/sau pe decizia co-creată ca expert împreună cu bolnavul/aparținătorii acolo unde protocoalele/ghidurile trebuie completate cu experiența-expertiza clinică și psihologia bolnavului.
Scoate din sistem și responsabilizează specialiștii în sănătate care nu respectă regulile și nu oferă intervenții personalizate și validate științific pentru pacienți.
Așa cum spuneam când am (re)inițiat la UBB demersurile biomedicale (”UBB School of Health – UBBMed”) – argumentând pentru locul biomedicalului într-o universitate comprehensivă de top -, tratamentele din domeniul sănătății trebuie duse la oameni într-o „capsulă” etico-socială, astfel încât să ne asigurăm că sunt etice (iar aici științele umaniste sunt cheie) și că sunt înțelese și acceptate de oameni (iar aici științele sociale sunt cheie), altfel vom trezi reactanța psihologică, oricât de validate științific ar fi.
Despre sistemul de educație
În educației lucrurile pot fi tratate la fel de empatic și rațional. Demersurile legale și etice se vor pronunța și asupra situațiilor individuale, dar și aici sper să onorăm suferințele individuale și prin a grăbi procesul de construcție a noilor instituții moderne. Nu trebuie noi să inventăm seturi de bune practici privind discriminarea/hărțuirea. Acestea există deja la nivel internațional. Nu trebuie noi să așteptăm să apară legi/reglementări naționale care să le angajeze. Autonomia universitară ne permite să le implementăm în cultura organizațională. Dar pentru asta trebuie să înțelegem – așa cum am argumentat și când s-a lucrat la proiectul România Educată – că (1) educația din România face parte dintr-un sistem european și (2) dacă vrem să ne conectăm cu acest sistem, trebuie să trecem dincolo de orgoliul originalității.
Concluzii
Așa cum am arătat în diverse analize publice, acum suntem într-o fază vulnerabilă în drumul dinspre profilul vechi spre modernitate și emancipare: se prăbușesc vechile instituții, nu le avem încă pe cele noi, pe un fond al creșterii egoismului individual amplificat de probleme ale educației, ambele susținând polarizări sociale, conspirații și rezistență la reguli, totul în contextul slăbirii democrației la nivel internațional. Această construcție a instituțiilor moderne trebuie făcută, așadar, pe repede înainte – așa cum spuneam, într-o analogie a administrării noradrenalinei -, preluând, cu micile adaptări necesare, care însă să nu le schimbe esența, instituțiile și practicile lor riguroase care există deja la nivel internațional. Fenomenele reprobabile descoperite în educație și sănătate fiind complexe, rațional nu putem să ne așteptăm la eradicarea lor. Dar prin instituții moderne vom face două lucruri: (1) vom reduce major aceste fenomene și (2) când apar le vom trata transparent, cu celeritate și eficient, după cele mai avansate practici internaționale, în beneficiul oamenilor și al sistemelor de educație și sănătate.
