Un nou proiect online dedicat culturii tradiționale și obiceiurilor, datinilor și credințelor existente în România în preajma trecerii dintre ani, dezvoltat de Institutul Cultural Român de la Varșovia în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român din București, a fost lansat la 30 noiembrie 2020 pe rețelele de socializare ale reprezentanței. Prima săptămână a fost dedicatătradițiilor și obiceiurilor de Sfântul Andrei, materialele scrise și vizuale făcând parte din arhiva și din colecțiile MNȚR. Proiectul se va desfășura pe durata a cinci săptămâni.
Carmen Mihalache, cercetător la Muzeul Național al Țăranului Român din București, explică: „Perioada care începe din Ajunul Crăciunului și se încheie la Bobotează este marcată, în spațiul rural românesc, dar și în cel urban, printr-o suită de manifestări și obiceiuri în care se amestecă vechi sărbători păgâne (romane, ca Dionisiacele câmpeneşti, Brumulia, Saturnalia, Dies Natalis Solis Invicti), resemantizate sau reinterpretate în perspectivă creştină și ţărănească, cu câteva din cele mai importante sărbători din calendarul creștin: Nașterea Domnului, Sf. Vasile, Sf. Ion, Botezul Domnului.
Această perioadă foarte importantă prin consecințele ei în calendarul agrar și creștin se pregătește în comunitățile sătești și se construiește încetul cu încetul, încă de la începutul iernii, care coincide cu sărbătoarea Sfântului Andrei (numit și Moș Andrei sau Sântandrei).
Fiecare mare sărbătoare din acest interval este, în integralitatea ei, ca un palimpsest în care s-au așezat de-a lungul veacurilor, strat după strat, și s-au întrepătruns, contopindu-se, păgâna fervoare de odinioară, invențiile ludice recente și reprezentațiile dramatice ale Occidentului germanic şi anglo-saxon, toate subsumate sărbătorii religioase creștine. Astfel, în aproape 2000 de ani, formulele din textele colindelor rostite odinioară la curțile împărătești sau domnești și retorica rafinată a colindelor religioase au ajuns să se însoțească cu ilaritatea, frenezia și chiar obscenitatea purtătorilor de măști; ordinea şi dezordinea sunt unite și despărțite ritualic; granițele timpului se șterg și se redesenează; spații permanent separate – pământul și Cerul – comunică între ele. Miezul este creștin și în centrul simbolic al sărbătorii (ca și în centrul fizic al satului) se află biserica și sărbătoarea creștină. Dumnezeu, Iisus, Maica Domnului și sfinții puternici din calendarul iernii sunt omniprezenți în colinde, urări, reprezentațiile de teatru popular, domină, veghează și validează gesturile și acțiunile cele mai importante.
Timpul sărbătorii, sacru, fluid, străveziu și proaspăt înlocuiește pentru două săptămâni timpul rigid, opac și strict definit al fiecărei zile obișnuite din an. Doar în acest context complex este permisă aflarea rodului, a ursitei, a norocului, a lunilor fertile din anul următor. Doar urările de abundență, fertilitate și soartă bună pronunțate acum au șanse de împlinire. Cerurile se deschid, duhurile şi morţii umblă printre cei vii, comorile îngropate ard, animalele vorbesc și fac profeții despre oameni. Lumea se deschide în toate direcțiile, spațial și temporal, comunicarea este maximă, plină de bucurie și veselie, sărbătoarea împacă și unește tot ce era învrăjbit și despărțit. Pentru că Sărbătoarea creează – prin riturile și manifestările sale în cadrul comunității – premisele unui An Nou (agrar, pentru că vorbim despre țăran, iar interesele lui principale sunt legate de pământ, de cultivarea și rodirea lui) ideal, pus în lumina sacrului, și spectaculos.
Treburile cotidiene sunt lăsate la o parte, iar comunitatea se concentrează și concură în a construi ritual, pas cu pas, sărbătoare după sărbătoare, o lume nouă, proaspătă și benefică, în care fiecare membru al ei devine actor sau martor al unui nou început, un început cu aură de sfințenie.
Preponderent în toată această perioadă, spațial și temporal, este colindatul. Obiceiul presupune deplasarea unui grup mai mic sau mai mare de oameni (numit îndeobște „ceată”) de regulă din centrul satului către periferiile lui, cu scopul de a vizita fiecare gospodărie, fie ea înstărită sau umilă, și de a dărui locuitorilor ei vestea Naşterii Domnului sau prosperitate (umană, animală şi vegetală), primind în schimb daruri din partea gazdelor. Darurile sunt și ele alimente rituale, a căror putere vine din istoria lor și din modul de preparare. Gestul ritual al colindătorilor transferă locurilor vizitate sacralitate în sensul ei originar (putere, sănătate, forța și vitalitatea întregului).
Colindătorii propriu-ziși (în general grupuri de feciori, bine organizate și structurate ierarhic) mizează pe puterea cuvântului, întruchipând cosmosul cu însușirile sale primordiale (ordine și podoabă). Cetele de mascați – de o varietate spectaculoasă și beneficiind de puterea străveche a măștii (divinitatea animală revelată cândva strămoșilor vânători) – privilegiază gestul, fiind reprezentări ale straniului, ale haoticului care trebuie disciplinat și îmblânzit. Așa se face că în cazul colindatului cu măști, „sălbăticiunile” sunt conduse și domolite de oameni care le laudă sau le ironizează și le îndeamnă să joace.
Colindatul se încheie, în mod ritual, cu o petrecere comună sau ospăţ, care reuneşte simbolic, în mod ideal, întreaga comunitate, prin consumarea darurilor alimentare primite. Apoi ceata se desface, tot în mod ceremonial, prin gesturi care amintesc vag de moartea și învierea unor vechi și pierdute divinități agrare.
După încheierea riturilor, distanțele și diferențele reapar, truda reîncepe, viața cu toate ale ei reintră pe făgașul normal și un nou an poate începe, sub bune auspicii, în calendarul (agrar) și în fiecare gospodărie.“
