Scriitoarea Ingrid Beatrice Coman-Prodan a dat publicității o emoționantă scrisoare deschisă, ca răspuns la un articol publicat recent de jurnalistul Francesco Battistini în cotidianul Corriere della Sera, referitor la fenomenul cunoscut sub denumirea ”Sindromul Italia”, articol care pune în dezbatere sensibila realitate legată de activitatea și viața badantelor românce, exemplificând cu câteva cazuri de la Clinica de la Socola-Iași. Considerând că articolul surprinde, nedrept, doar un aspect, trist, al realității din județele din nordul României, despre care arată că ”aduce grave atingeri de imagine la adresa României și denotă o lipsă de informare care alimentează continue prejudecăți” pentru că provoacă o reacție negativă din partea comunității românești din Peninsulă, scriitoarea contrapune articolului elemente din identitatea, cultura și istoria României, creând și o altă perspectivă asupra zonei Moldovei.
Redăm integral scrisoarea scriitoarei Ingrid Beatrice Coman-Prodan:
”Scrisoare deschisă Domnului Francesco Battistini, Corriere della Sera
de Ingrid Beatrice Coman-Prodan
Am citit articolul dumneavoastră “Sindromul Italia, în clinica badantelor noastre”.
Consider admirabil faptul că un ziarist italian aprinde reflectoarele peste o realitate atât de tristă și ascunsă privirii cum este cea a condițiilor inumane în care muncesc badantele în Italia.
Vă mulțumesc și pentru faptul de a mă fi implicat, prin interviul telefonic, pe care de altfel l-am apreciat foarte mult, pe un ton cordial și profesional.
Citind însă articolul dumneavoastră am simțit un nod în gât și un val de tristețe și nedreptate m-a copleșit: ca ființă omenească ale cărei rădăcini se află tocmai în pământul de care vorbiți Dumneavoastră, care mi-a dat viață și puterea de a merge mai departe onorându-mi originile de care sunt chiar mândră; ca cetățean al acelei țări de prea multe ori târâtă în noroi fără nici o vină, decât aceea de a trebui să supraviețuiască în jungla infernală a politicilor și politicanților care s-au succedat; ca scriitoare căreia i-a fost îngăduit privilegiul de a scrie în română și în italiană, două limbi pe care le iubesc la fel de mult și care sunt împletite profund în țesătura sufletului meu, adesea atingând teme delicate și dureroase precum cea în chestiune.
Munca dumneavoastră, Domnule Battistini, este lăudabilă și vă suntem cu toții recunoscători. Dar poate că nu este de ajuns. Nu atunci când lucrurile sunt mistificate și prezentate printr-o lentilă înșelătoare. E nevoie de mai multă sensibilitate și multă atenție să nu răniți și mai mult acea umanitate asupra căreia vi s-a oprit privirea și a cărei poveste vreți să o redați.
Nu este vorba de a avea dreptate sau nu. Până la urmă la ce ne-ar folosi? Este vorba de respect și recunoștință față de locurile care ne-au găzduit și atenție la sensibilitatea ființelor a căror poveste o chemăm sub penița noastră.
Vă scriu această scrisoare, cu speranța că poate data viitoare veți privi cu mai multă atenție și mai multă compasiune realitatea care va înconjoară. Dumneavoastră și mai ales cititorilor Dumneavoastră, câteva mici clarificări, de dragul adevărului care ar trebui să însoțească munca noastră mereu și oriunde, pentru că, vedeți dumneavoastră, atunci când scrieți împrumutați privirea cititorului și, într-un anumit sens, însăși umanității, astfel încât să vadă prin cuvintele dumneavoastră ceea ce Dumnezeu nu le-a îngăduit să vadă cu propriii lor ochi.
În primul rând, dumneavoastră nu ați sosit “în regiunea cea mai săracă din UE”, călare pe un măgar, ci cu un avion în toată regula, aterizat pe unul din aeropoartele cele mai vechi din România, recent restructurat și mărit, care doar în luna martie, când Dumneavoastră călătoreați, a înregistrat peste 95 de mii de pasageri. Aici operează patru companii aeriene care acoperă 23 de destinații, dintre care 20 internaționale. Din Iași se poate lua un avion direct către Paris, Barcelona, Londra, Torino, Milano (Bergamo), Venezia, Catania, Bologna, Bruxelles și alte destinații în lume.
Locul pe care îl ilustrați prin intermediul câtorva fotografii a unor zdrențe puse pe sârmă la uscat în cine știe ce capăt de țară este unul dintre orașele cu care România se mândrește, unde cultura întâlnește spiritualitatea, gardian de suflet al unor minunate monumente și tradiții, al unor castele aparținute unor domnitori români, îmbibate de istorie, adevărate capodopere de arhitectură.
“Iașul celor șapte coline”, tocmai precum Roma, nu este periferia jerpelită a Europei moderne, cum sugerați Dumneavoastră cu imagini eronate. Iași este un oraș elegant și grațios, ospitalier și generos. De la natură la arhitectură, locul acesta îți rămâne în suflet. Capitala Moldovei și, în două momente cruciale ale istoriei, și a României, orașul acesta a dat patrimoniului național și internațional inestimabile valori materiale și spirituale și a scris glorioase pagini de istorie a României, care vor rămâne pentru totdeauna în conștiința poporului român. Important centru universitar, numără peste 60.000 de studenți în fiecare an în cele 5 universități de stat și 3 private.
Dumneavoastră vorbiți de “Iașul celor 100 de biserici”. Mă întreb dacă ați avut ocazia și timpul să vizitați măcar una. Luați-vă timp și aveți răbdare, pentru că nu numai veți găsi cele 100 de biserici promise, de la catedrală (Mitropolia) până la cea mai dulce bisericuță de cartier, fiecare dintre ele plină de istorie și rugăciune, ci orașul însăși este înconjurat de vreo treizeci de mănăstiri unice prin frumusețe și memorie istorică și spirituală, unele dintre ele construite de domnitori și voievozi care au făcut istoria și au construit lumea așa cum o cunoaștem astăzi. Doar ca să dau un exemplu, biserica “Trei Ierarhi” este patrimoniu UNESCO, împreună cu o mulțime de alte biserici și mănăstiri din întreaga Moldovă.
Vă amintiți, sau poate că nu, că în clasamentul celor “Șapte teatre care îți taie respirația”, realizat de BBC British Television, în 2015, Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” ocupă locul doi, după Bristol Hippodrome Theatre of Great Britain. Printre cele în topul clasamentului se numără și: Teatro Olimpico (Vicenza), Teatro La Fenice (Veneția), Palais Garnier (Paris), Globe Theatre (Londra), War Memorial Opera House (San Francisco).
Iași nu este un oraș sărac, ci un oraș sărăcit. De către istorie, uneori nedreaptă, care l-a văzut capitală în momentele cele mai grele ale istoriei românești, când Iași și-a făcut datoria cu demnitate, punând la dispoziție tot ce avea, uneori chiar și bucăți de suflet, pentru a salva destinul României și al regilor săi, datorii care nu i-au fost niciodată restituite. Sărăcită de propriii ei locuitori, care adesea se văd nevoiți să-și caute norocul în altă parte, și nu numai badante, ci și medici, profesori, muzicieni, scriitori, actori, tehnicieni sau pur și simplu visători. Sărăcită de domni ca dumneavoastră care, din păcate, își petrec timp într-un loc atât de unic și minunat și iau cu ei acasă, să povestească, doar degradarea, sărăcia aproape ca viciu, pustiul și aerul de oraș părăsit. Ar fi ca și cum am judeca Milano după o fotografie luată noaptea pe tangențială, ca să sfătuim familiile unde să meargă ziua la un picnic.
Consider o nedreptate să judeci un oraș după cotloanele sale cele mai degradate. Dumneavoastră nu scrieți nimic despre universități, biblioteci (Bibliteca Universității Tehnice Gheorghe Asachi din Iași a fost declarată cea mai frumoasă din lume, urmată de Biblioteca Regală portugheză din Rio de Janeiro, Colegiul Trinity din Dublin, Biblioteca Națională din Praga și Biblioteca Națională din Paris), catedrale, mănăstiri, teatre, muzee, școli de prestigiu și parcuri seculare, ci alegeți să descrieți “sălile de joc și localele de striptease”, de parcă asta nu ar fi o tristă realitate în oricare oraș al lumii, zugrăvind astfel, în mod eronat și nedrept, România ca pe o țară o femeilor ușoare și a copiilor flămânzi și jegosi, care cresc precum câini vagabonzi la întâmplare pe străzi, în timp ce mamele lor merg să-i șteargă la fund pe bătrânii altora și uită să se mai întoarcă. Toate acestea sunt clișee superficiale, triste și puțin depășite.
Orfanii albi nu sunt rezultatul badantelor care muncesc în Italia, ci produsul trist al unei societăți înclinată din ce în ce mai mult către dezumanizarea persoanelor, transformate în simple numere.
Mulți dintre ei au demnitate și de dat altora. Sunt respectuoși cu părinții lor, cu viața, cu munca grea și cu banul câștigat în mod cinstit. Și mamele lor nu dispar, schimbând cartela telefonică, ca să li se piardă urma. Aceasta este o afirmație tendențioasă și nedreaptă. O generalizare umilitoare și neadevărată. A munci în străinătate nu înseamnă a deveni o mamă denaturată și iresponsabilă prin definiție. Poate că dumneavoastră ați întâlnit cazuri izolate, fără îndoială, dar trebuie să privim pădurea în întregul ei, și nu să o judecăm după ultimul copac răpus.
Copiii din Iași, printre altele, și mulți dintre ei cu părinți plecați la muncă în străinătate, mame și taţi, unii chiar fii de badante, sunt renumiți pentru medaliile câștigate la olimpiadele naționale și internaționale de Științe, Științe ale pământului, Filozofie, Matematică, Chimie, Fizică, Biologie, Geografie, Astronomie. Mamele lor se întorc și încă cum, de cele mai multe ori, se întorc și dau un sens sacrificiului lor, ținând familia unită și trimițându-și copiii la studii, și poate, cine știe, ei vor reuși să vindece rănile noastre de mâine.
Apropo, Botoșani nu este un sătuc, așa cum nu este Lombardia, ci un județ care are peste 400.000 de locuitori. Eminescu nu este un “poet local”. Ar fi ca și cum am spune că Leopardi este un poet local di Recanati. Eminescu este poetul nostru național, a cărei poezie ne trece în vene prin laptele mamelor noastre și care dă fiori și un dor în suflet oricărui roman din oricare parte a lumii.
Și dacă tot îl citați, pentru numele lui Dumnezeu, faceți-o cu respect și precizie:
Nu este:
“Mi am un singur dor/ in linistea serii/ sa ma lasati sa mor”, ci:
“Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării”.
Limba română, ca și limba italiană, ca și toate limbile, are propria ei demnitate pe care un om de cultură că Dumneavoastră nu ar trebui să i-l nege.
Și ca să se știe, Botoșaniul este și el un oraș cu universități, biserici, mănăstiri, palate, biblioteci și muzee. Îmi pare rău, nu am avut timp să mă informez asupra cluburilor de striptease.
Acum noi nu pretindem ca dumneavoastră să vorbiți limba noastră. Din fericire noi o vorbim pe a Dumneavoastră. Dar să o respectați, asta da, așa cum noi respectăm tot ce ne-a dat mai bun poporul Dumneavoastră.
Nu pretindem ca dumneavoastră să cunoașteți istoria Iașului sau a Botoșanului. Nici măcar să știți unde se află pe hartă sau dacă sunt regiuni istorice sau simple “sătucuri”. Dar dacă o faceți, dacă totuși hotărâți să le includeți în scrierile Dumneavoastră, măcar onorați-le așa cum se cuvine.
Nu voi obosi niciodată să afirm câtă responsabilitate se află în penița cui scrie.
Împrumutăm ochii noștri pentru ca alții să poată vedea.
Inima noastră pentru ca alții să poată simți.
Să lăsăm atunci ca adevărul să ne ghideze penița. Este un act de dreptate, uneori singurul încă posibil, față de ceilalți dar și față de noi înșine”.
Ingrid Beatrice Coman este o scriitoare româncă de limbă italiană. Autoare a patru romane, o antologie de proză scurtă și teatru, precum și nenumărate nuvele şi articole în reviste şi antologii, este una din vocile cele mai iubite din literatura diasporei, prin atenţia şi interesul pe care operele sale le acordă vicisitudinilor oamenilor de rând, mici eroi anonimi ale marilor momente istorice.
Astfel, literatura sa trece de la războiul din Afganistan, văzut prin ochii locuitorilor din Kabul (La città dei tulipani [Oraşul lalelelor], 2005), merge pe firul istoriei sovietice, însoţindu-ne într-o călătorie cutremurătoare în gulagul sovietic (Tè al samovar [Ceai la samovar], 2008-2015), ne oferă o emoţionantă poveste românească dintr-un decembrie amar al anului ’89 (Per chi crescono le rose [Pentru cine cresc trandafirii], 2010-2013), până la a construi o adevărată metaforă a societăţii moderne aflată pe marginea prăpastiei spirituale (Dodici più un angelo [Doisprezece plus un inger], 2012). Din istoria mai recentă a României: culegerea de povestiri bilingvă Satul fără mămici. Il villaggio senza madri (2012), care dă voce “orfanilor albi”, şi Badante pentru totdeauna. Badante per sempre (2015).
