Marin GHERMAN, politolog
Concomitent cu înrăutățirea condițiilor meteo şi venirea iernii, între Ucraina şi Rusia încep jocurile politice, care, mai de fiecare dată, se transformă în războaie energetice. Statele europene se arată a fi destul de plictisite de războaiele gazelor dintre Kiev şi Moscova, însă, în pofida tuturor eforturilor de a stabiliza şi a reglementa situația pe o perioadă mai îndelungată, jucătorii est-europeni din nou revin la vechea problemă.
Știrea despre sistarea livrărilor de gaze Ucrainei de către Rusia a fost difuzată de marea majoritate a mijloacelor de informare în masă din UE. Este important că evenimentul respectiv a fost oglindit în mod diferit în Ucraina şi Rusia. Dacă Kievul a prezentat sistarea livrărilor de gaze drept un eveniment planificat din timp, argumentând că Ucraina nici nu prea are nevoie de gazele ruseşti şi se va descurca de sine stătător, atunci Rusia (mai concret „Gazprom”) a livrat consumatorilor de informaţii ştirea despre sistarea livrărilor ca o consecință directă a problemelor financiare ale Kievului. Adică, Rusia sistează livrările de gaze, fiindcă Ucraina nu mai are bani şi nu poate să achite facturile în avans. Presa rusă a mai amintit despre datoria de 3 miliarde USD a Ucrainei față de Rusia făcută în perioada președintelui ucrainean destituit Viktor Ianukovici, pe care Kievul nu dorește să o întoarcă
Ministerul Energeticii şi Industriei Carbinifere de la Kiev s-a arătat pregătit de o astfel de evoluție a evenimentelor. În preajma căderii peste Ucraina a unei adevărate avalanșe informaționale ruse, ministrul de profil de la Kiev, Vladimir Demcişin, a comunicat că nu are nici un rost achiziționarea gazului natural de la Rusia până la finele anului curent, adăugând că consumul gazului este cu mult mai mic în comparație cu anul trecut, iar în depozitele ucrainene se păstrează suficiente rezerve.
Pe de altă parte, nici în sinceritatea domnului Demcişin nu putem fi siguri. Presupunând că Ucraina nu dispune de resurse financiare pentru achitarea facturilor în avans la gaz, nu credem că Guvernul de la Kiev ar fi recunoscut acest lucru după alegerile locale şi mai ales în contextul discuțiilor din culisele politice despre posibila demisie a premierului Arseni Iaţeniuk. Din acest punct de vedere, argumentul Kievului privind rezervele suficiente de gaz pot fi calificate drept o acţiune mediatică de preîntâmpinare. De aceea, e cazul să constatăm că în pofida stării financiare dificile, Kievul a început să facă unele concluzii pe marginea războiului informațional cu Rusia, recurgând la metode de apărare discursivă.
Revenind la factori şi cifre, merită menţionat faptul că Ucraina contează foarte mult pe transportarea gazului în regim revers dinspre UE (Polonia şi Slovacia), gaz care tot rusesc este, şi mai speră că gazul va fi înlocuit cu alte resurse. Aici apare o altă problemă. Recent, liderii autoproclamatelor republici populare Doneţk şi Lugansk au comunicat că pot să refuze la livrarea de cărbune Ucrainei dacă aceasta nu va anula blocarea economică a Crimeii. Așadar, șantajul rus este urmat de un alt șantaj, unul din zone separatiste. Dacă Ucraina amenință tangențial Rusia că va refuza în genere la gazul rus, ceea ce – credem – nu este real în viitorul apropiat, Moscova riscând să piardă o importantă piață de desfacere, atunci partea rusă șantajează Kievul cu blocadă energetică: nici gaz, dar nici cărbune.
În acest mod, ambele state participă la organizarea unui șantaj dublu. Ambele părți creează capcane informaționale, doresc să inducă în eroare adversarul, dar și să iasă basma curată în fața comunității europene. Așadar, este vorba de un șantaj dublu, șantaj pornit din start cu argumente false. De ce? Pentru că nici Rusia nu poate refuza la piața energetică ucraineană, mai ales că Moscova depinde de serviciile de tranzitare a gazului prin teritoriului Ucrainei, dar nici Kievul nu poate refuza la gazul și (de la o vreme) cărbunele rus. Conflict de interese în cadrul interdependențelor energetice – interesant!
În același timp, nici Ucraina, dar nici Rusia nu dorește să rezolve în momentul de față problema gazului o dată și pentru totdeauna. Dacă în cazul Rusiei totul este clar, războiul gazelor fiind o armă geopolitică și de blocare a aspirațiilor pro-occidentale ucrainene în mâna conducătorilor de la Moscova, atunci în cazul Ucrainei situația este destul de tristă din alt punct de vedere. Sfera energetică este una dintre cele mai corupte domenii ale politicii guvernamentale, iar pentru posturile de conducere din Ministerul Energeticii de la Kiev luptă mai toate forțele politice (a se citi grupurile de influență economică) din Ucraina.
De la primul război al gazelor din 2009 și până în momentul de față în Ucraina au apărut și au dispărut mai multe companii în sfera energiei care erau intermediari în problemele gazelor între două state, oficial între două companii: „Gazprom” și ”Naftogaz”, controlate de oligarhi. Baronii gazelor continuă și acum să influențeze societatea ucraineană, iar veșnicele probleme în relația cu Rusia pe marginea importului de gaze reprezintă oportunități în plus pentru grupurile de business. Este o problemă internă, care trebuie soluționată în cadrul reformării Ucrainei și care va limpezi apele jocurilor ruso-ucrainene în sfera energiei, neînțelese de cele mai multe ori de liderii de la Bruxelles.
Până una alta, în prima jumătate a anului 2016 va fi adoptată hotărârea Curții de Arbitraj de la Stockholm pe marginea procesului judiciar între Ucraina și Rusia privind livrarea de gaze. Procesul se referă la contractul din anul 2009 și nerespectarea lui. Ucraina are pretenții față de Rusia în valoare de 25,7 miliarde USD, pe când Rusia față de Ucraina – în valoare de 29,3 miliarde USD. Ambele părți sunt convinse că vor fi învingătoarele procesului, sau, în orice caz, declară în presă că așa va fi. În același timp, ca și în cazul conflictului din Donbas, UE caută să contribuie la rezolvarea cu orice preț a acestei probleme, având frică de dereglarea livrărilor de gaze rusești către bătrânul continent prin Ucraina, ceea ce va complica viața cetățenilor UE și va reduce la minimum popularitatea politicienilor europeni. De aici rezultă un alt scenariu, uneori ipotetic, alteori destul de real, al unui șantaj ruso-ucrainean comun al statelor UE. Această problemă, însă, poate să reprezinte subiectul viitoarelor analize politice.
