Antropolog italian: Sectorul de ovine și caprine din Sardinia își datorează...

Antropolog italian: Sectorul de ovine și caprine din Sardinia își datorează supraviețuirea ciobanilor români

Într-un interviu acodat jurnalistei Francesca Rolandi, antropologul Sergio Contu de la Universitatea din Cagliari, radiografiază fenomentul imigrației românești în Italia. Printre altele, cercetătorul analizează migrația ciobanilor români din sudul Moldovei (zona Galați) care lucrează acum în sectorul de ovine și caprine din Sardinia, despre care spune că ”își datorează supraviețuirea forței de muncă migrante”.

Fenomenul migrației ciobanilor români în Sardinia a început în anii 2000.

Este vorba despre o ”nișă migratoare”, adică un sector de angajare care, deși potențial accesibil fiecărui lucrător migrant, este monopolizat treptat de un grup specific.

În contextul agriculturii de ovine și caprine din Sardinia – în care pășunile extinse practicate pe o ordine funciară puternic fragmentată și dispersată implică prezența aproape constantă a omului – munca necesară este greu atât material cât și psihologic și se traduce într-o stare de mediu și de lucru de izolare aproape totală. Singurele canale sociale ale celor care au ales sau s-au găsit în această situație specială de angajare sunt limitate la cei care trăiesc și lucrează în acest context socio-economic. În cadrul acestor rapoarte minime, ciobanul migrant reușește să construiască o rețea socială care să poată produce contacte cu forța de muncă nouă – un mecanism de rechemare care a produs progresiv înlocuirea tăcută a forței de muncă indigene, care nu mai este disponibilă pentru a efectua această lucrare, forța de muncă migrantă compatibilă.

Acest proces general de substituire nu a schimbat etosul relațiilor de dependență care reglementează în mod informal în mod informal lumea agro-pastorală a Sardiniei, dar, într-o perspectivă largă, este conformă cu dezvoltarea actuală a formelor de migrație mai dispersate, unde plasarea în muncă este efectuată aproape exclusiv în cadrul anumitor nise de producție”, spune Sergio Contu.

El arată că mulți ciobani români ajunși în Sardinia provin provin din sate și din comunitățile rurale mici situate pe o rază de peste 50 de kilometri de Galați. ”La nivel socio-economic, regiunea ca întreg este caracterizată de rate ridicate ale șomajului și ale sărăciei, care afectează mai ales populația rurală predominantă, o puternică lipsă de infrastructură și o prezență extrem de limitată a centrelor mari de producție și comerciale. Moldova este regiunea istorică care a înregistrat cele mai mari rate de migrație internațională, precum și cea în care Italia este cea mai alesă destinație finală”.

Explicația dată de antropolog migrației din România către Sardinia este legată de
pierderea speranțelor de redresare economică pentru țară” de la sfârșitul anilor nouăzeci, când  ”munca temporară în străinătate devenise o practică aproape obișnuită pentru un număr tot mai mare de români. O strategie reală de viață, bazată pe o navetă circulatorie, în care prima ședere este urmată de mai mulți ani de ciclurile de călătorie rotundă, legată temporar de expirarea permiselor de ședere sau determinată pragmatic de oportunitățile de angajare întâlnite”.

La începutul noului mileniu, când migrația românească a devenit semnificativă din punct de vedere numeric, saturând contextele obișnuite de integrare și oportunitățile de angajare, Sardinia a început – cu un anumit grad de diferență – să apară între diferitele regiuni țintă. Un nou spațiu de oportunități potențiale, departe de scenariile până acum atinse, departe de concurența pe piața muncii a marilor orașe din nordul și centrul Italiei sau de marile zone agricole din sud. Un spațiu fizic îndepărtat, dar cultural apropiat de multe ferme din Toscana și Lazio, în care mulți migranți români lucraseră de mai mulți ani, adesea deținute de sardinieni care, în anii ’50 și ’70, au fost protagoniști ai unui important flux migrațional intern de natură rurală.

Aceste companii au acționat ca un cap de pod pentru primele rute de migrație care s-au aventurat dincolo de Tirreno, catapultând pe insulă acei primii migranți care au pus bazele prezenței românești în unele zone rurale ale insulei. O prezență care astăzi nu se mai limitează la stâne și ferme, dar care a reușit să găsească noi oportunități și contexte de integrare”.

Abilitățile și atitudinea românilor au făcut ca într-o perioadă relativ scurtă de timp, migranții români să fie preferați de fermierii din Sardinia.

Cercetătorul face și o analiză a modului în care au evoluat în ultimul deceniu percepția și retorica legate de migranții români din Italia.

Dacă despre primii migranți români în Italia se vorbea în termeni de clandestinitate sau repatriere, astăzi s-a ajuns chiar la emigrarea permanentă fără întoarcere sau întoarcerea sporadică de sărbători, migrația pe termen lung, șederea alternativă cu întoarcere scurtă în România și migrația sezonieră, care se substituie într-un an scurt sau mai lung în străinătate cu ședere scurtă sau lungă în România.

Odată cu dezvoltarea fluxului de migrație mai mare în decursul ultimului deceniu s-a produs o schimbare progresivă a narațiunii, care nu mai era pătrunsă de acel sentiment de urgență. În prezent, tinerii migranți sunt mult mai atenți la calitatea locurilor de muncă, a locuințelor și a incluziunii sociale potențiale, care încep să devină criterii pentru alegerea destinației. Această nouă atitudine, în mod substanțial un produs al liberei circulații, marchează o profundă schimbare de perspectivă asupra constrângerilor nișei ocupaționale agricol, cu perspectivele de integrare socială.

Antropologul remarcă faptul că, pe termen lung, apare o disociere și individualizare a proiectelor migrante ale migranților mai tineri, în căutarea constantă a unei oportunități de a-și îmbunătăți propriul standard de viață și statutul personal: ”Se schimbă și atitudinile economice exprimate de relațiile sociale. Inițial, atunci când migranții au plecat, nu au avut nicio îndoială cu privire la legăturile lor de solidaritate economică cu membrii grupului de origine internă. Dar mai târziu, odată cu apariția unor noi nevoi privind locuințele personale și introducerea treptată și participarea la viața socială, tinerii migranți simt din ce în ce mai mult solidaritatea economică ca povară.

La un alt nivel, ceea ce sa schimbat este de fapt caracterul schimbului dintre părinți și copii, care nu este tăiat, ci persistă prin noi forme de ajustare. Dacă, pe de o parte, mergem spre sfârșitul dependenței economice de diversele componente ale grupului și la dispariția obligației de susținere, rămân în totalitate dezinteresate forme de generozitate și de schimb”.

Interviul integral AICI.